Scris de Călin Corpaş - Atâţi am fost duminica asta. Ne-au numărat jandarmii. 300. Că puţin mai mulţi sau mai puţini, irelevant. Oradea, România îşi are spartanii ei. Spartanii zilelor noastre ies la pieptul gol, dar curat pentru a-şi căuta Victoria.

De mai bine de-o lună încoace 300 de orădeni strigă. Cântă. Încântă. Strigă pentru noi toţi. Cântă pentru copiii noştri. Încântă prin abnegaţie, prin idealismul de a cere o Românie curată. De fapt, o Patrie atrăgătoare.

Victoria este a celor puternici, spune un proverb. Iată, dar, cum Puterea se mută încet-încet în stradă, atunci când cei din palatele patriei confundă Puterea cu Abuzul. Sănătatea este în piaţă şi se arată prin marş. Iar cei ce mărşăluiesc vă arată cu degetul şi vă vor plecaţi, Ponta, Şova, Rovana, Barbu… De la un punct încolo, degetele lor le veţi resimţi în propria retină, aia de nu vrea să vadă decât pământ, păduri şi munţi pângărite de o otravă prezentată, culmea!, drept aur.

Roşia Montană a ajuns un brand naţional şi internaţional. Pe unii de la butoane îi sâcâie, iar lobbiştii cianurişti încă râd de posibilitatea introducerii Roşiei în patrimoniul UNESCO. De ce, domnilor? De ce?

Sunt şi cetăţeni pe care nu îi sâcâie. Însă, precum privesc zilnic ştirile de la ora 5, indiferenţi, mestecând în acelaşi timp floricele, la fel se uită şi la cei 300. Nu rulează la cinema. Pe Regele Leonidas nu-l joacă vreun star precum Gerard Butler, aşa că nu-i prinde. Nu le dă mâna să devină şi ei „eroi ai patriei”. Sau, mai ştii, poate că au fost prea entuziasmaţi de deznodământul celor 300 de spartani. Şi cum azi eroismul nu cere sacrificiul suprem, le pute…

O altă vorbă din bătrâni ne spune că nu-i poţi face omului binele cu forţa. Aşa e. Nu putem.

Dragilor,

Da, voi toţi aceia pentru care o partidă de fotbal e infinit mai atractivă decât orice Roşie. Toate acelea disperate să vadă c