Elevi fiind, la “patru” sau la “Roman-Vodă”, eram coleg cu diferite “naţii”, ca şi cum aş fi fost, de atunci, în “Spaţiul Schenghen”. Cei mulţi erau evreii, împărţindu-şi alviţa cu mine. Vreo patru ani am stat în bancă cu un polonez. La “Roman-Vodă”, am fost, într-o aceeaşi clasă şi cu un grec distins – ce cărţi pentru copii avea acasă… – şi cu un armean, pe care, din cauza profesiei solemne ce o avea tatăl său, noi îi ziceam “pataşcă”. Nu departe de casa noastră era “Mariţa Țiganca”, foarte căutată în oraş, pentru daru-i fără pereche de a face curăţenie şi a fi cinstită. Îmi amintesc ce mult mă îmbia să-i intru în cofetăria-i, un italian, dar de unde bani… Mă mulţumeam cu braga unui “ambulant” bulgar, care îndrăgea copiii şi le dădea câte un păhărel, “pe gratis”.

Sfătoşi, dar şi bărboşi, mulţi lipoveni erau la mulţi “de casă”, în vreme ce un grup de turci, în jurul Halei, acopereau cererea, mereu în creştere, pentru seminţe de bostan. Și alte “neamuri”, cu fel de fel de dughene, rămase la noi, după plecarea neîntrecutului iarmaroc. Îmi amintesc şi de un belgian, în clasă cu mine, ce se înţelegea de minune, el şi nu noi, cu profesorul de franceză.

Armenii îi găsim, pe atunci, împreună cu evreii, ca fiind aşi întru cele ale comerţului “cu bucata”. “Strada Mare”- ca dominantă prin “tejghelele” sale primitoare şi acel “Cartier latin” al armenilor. Prima, un “drum drept”, parcă fără capăt, iar celălalt, în ambianţa de Cişmigiu a unui parc renumit, numit, pe atunci, “La armeni”.

Să rămânem, în rândurile următoare, doar cu ultimii. Dotaţi, ca nimeni alţii, cu o subtilă abiliate psihologică în “a-i citi” pe oameni, în a li

“se băga” în sufletul acestora, a-i lămuri cu răbdare şi a le fi, astfel, de folos. Alături de ceilalţi, formau “piaţa comună” a urbei muşatine, manifestându-şi crezul religios prin “locuri sacre” caracteristice. Biserica Armenea