Am fost invitat la o emisiune TV pentru a discuta cazul Italia cu doamna Bondi şi cu Boitor. Şi, în timp ce se discuta cu spor, mi-am amintit o poveste pe care mi-a spus-o un prieten. Povestea este scrisă în cărţi şi are ca personaj central un câine.
Stăpânul câinelui este dus la închisoare din motive politice. Prietenul lui, câinele, l-a urmat pe drumul spre închisoare. La poartă s-a oprit, nu putea intra acolo. Căţelul a stat câteva zile în preajma închisorii. Gardienii de la poartă, între corecţii aplicate duşmanilor poporului, au început să îi arunce căţelului mâncare. După un timp, a fost acceptat în curte, hrănit, şi ţinut ca un fel de paznic canin. Câinele ştia că stăpânul lui se află, nu departe, într-o încăpere. Omul a aflat şi el că are în curte un suflet care trăieşte pentru el.
Uneori câinele lătra a jale şi omul ştia că este acolo.
Aşa au trecut vreo şase ani.
Eliberat, omul şi-a găsit câinele la poartă. Au plecat împreună, de parcă s-ar fi despărţit ieri.
O poveste simplă din care rezultă că oamenii adevăraţi sunt iubiţi de câinii adevăraţi. De fapt, prietenii omului sunt în stare de multe astfel de momente care te termină.
În timp ce vorbea Boitor, eu mă gândeam la câinii ce urmează să fie sacrificaţi, într-un fel sau altul, acum în plin scandal al eutanasierii.
Ajuns în redacţie, după emisiunea ce a fost obositoare, am navigat un pic pe net şi am văzut un filmuleţ cu un căţel care s-a apropiat de un băieţel bolnav de o boală cruntă.
Băieţelul respingea pe toată lumea, nu se juca, nu comunica. Acest căţel s-a întins lângă copil şi cu labele îl provoca la joacă. Parcă era un om mai mare. După mai multe încercări, băieţelul a zâmbit şi a întins mâna. Un băieţel cu o boală groaznică, îmblânzit de un căţel de talie mijlocie. Nu ştiu dacă era de rasă, dar era mai mult decât uman.
Ciudate vremuri
