Aşa suntem noi, românii, cu meteahna asta de a trage oala pe focul nostru. Cel mai recent exemplu este cel al privilegiului de a beneficia de clauza „n+3” în ceea ce priveşte fondurile europene. Pentru a fi cât mai clar, voi explica în primul rând ceea ce înseamnă „n+3”.
Investiţiile cu fonduri europene au, de obicei, o durată de plată de doi ani de la perfectarea investiţiei, perioadă în care ţara care beneficiază de respectiva investiţie trebuie să justifice sumele eligibile, adică acelea care sunt asigurate din fonduri comunitare. Cum România, în cazul nostru, are un exerciţiu de consum al fondurilor europene, s-a făcut lobby ca această durată, de doi ani, să se extindă pentru o perioadă de trei ani. Această regulă poate funcţiona doar pentru 2012 şi 2013, adică plăţile europene pentru lucrările efectuate în 2012, respectiv 2013, să poată fi plătite până în 2015 şi 2016. pentru 2014 se respectă regula „n+2”, pentru a nu îngreuna bugetul pentru următorul ciclu european, cel din 2014-2020.
Fondul problemei iniţiale e clar: România putea pierde circa 4 miliarde de lei dacă pentru 2012 şi 2013 să rămână doar doi ani termen de plată.
Aici intervine politica europeană, una cu dedesubturi şi şmecherii. Propunerea de extindere a termenului a venit pentru două ţări, dar raportorul respectiv, un europarlamentar ceh, a mai propus ca această clauză să poată fi extinsă la mai multe ţări.
De fapt, o propunere „capcană”, pentru că rediscutarea regulii însemna întârzierea aplicării şi, pe cale de consecinţă, anularea propunerii iniţiale. Aşa cum spuneam, un „joc” politic în urma căruia România nu ar fi avut decât de pierdut.
Desigur, această „capcană” e greu de observat din exterior, dar europarlamentarii cu experienţă – dintre care cinci români – au înţeles capcana şi au evitat-o, încercând să menţină clauza de plată „n+3”.
Ceea ce n-a fo
