Ori de cate ori increderea populatiei in clasa politica si in institutii este pusa la grea incercare, vocea strazii se face auzita. Tot mai insistent. Sau chiar vehement. Se mai intampla, daca statul este in disolutie sau daca da semne de disolutie, ca populatia, in mod mai mult sau mai putin spontan, sa iasa la atac. Sa ridice baricade. Sa dea peste cap guverne. Sau chiar un regim. De aceea, societatea civila, daca este organizata, reprezinta o supapa. Un tampon. Iar daca societatea civila cunoaste ea insasi disolutia, atunci stabilitatea oricarui stat, in perioade de criza, este intr-un grav pericol. Ceea ce se intampa azi in Romania ne obliga sa meditam la afirmatiile de mai sus.
Pentru a ma face mai bine inteles, le reamintesc cititorilor ca, dupa decembrie 1989, cu o revolutie confiscata, cu un Partid Comunist resapat si reinstalat la carma, Romania dadea in clocot. A fost rolul istoric pe care l-a jucat atunci Alianta Civica. Care a reusit sa polarizeze intreaga forta a societatii civile, indreptand-o catre un obiectiv pozitiv. Constructiv. Si anume sustinerea in alegeri a unui presedinte democrat. Si a unor forte politice care reprezentau speranta. Pentru ca erau clar definite drept anticomuniste. Existenta Aliantei Civice a facut ca statul sa nu esueze. Ca Romania sa nu intre in haos. Ca democratiei de la Bucuresti sa i se ofere o noua sansa. Ce a urmat?
Alianta Civica a gresit. Profund. Dramatic. In dorinta de a deveni un liant al partidelor istorice, a generat o formatiune politica. Partidul Aliantei Civice. Initial acesta a jucat un rol pozitiv. A atras in campul politic largi categori de intelectuali care nu se regaseau pentru moment in niciunul dintre partidele existente. Dupa victoria CDR, Alianta Civica ar fi trebuit sa dispara. Sa se autodizolve. Iar noi politicieni sa se inscrie in partidele existente. Nu s-a intamplat asa. Mai mult ch
