de Tiberiu Costăchescu
07 octombrie 2013 10:22
12 vizualizari
A-A+
Într-o istorie veche de o sută de ani, nu puţini au fost jucătorii de rugbi care au continuat să rămână în slujba sportului, pe care l-au iubit şi practicat, şi după ce şi-au încheiat cariera sportivă. Cei mai mulţi au rămas pe gazon ca să-i iniţieze pe cei mai tineri, ori ca să arbitreze meciurile altora. Câţiva dintre ei, însă, au ales să ofere jocului ce le-a bucurat anii tinereţii mai mult decât au primit de la el. Cu aceeaşi plăcere cu care au jucat, au început să scrie despre cei ce i-au urmat şi despre meciurile lor, făcând-o cu convingerea că fundamentul solidarităţii e dat de îngemănarea dintre generaţii. Printre cei ce au jucat,au arbitrat şi au scris despre şi pentru rugbi se numără şi sibianul Ghiţă Deac.
S-a născut în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel, în anul 1950, în oraşul pentru care a jucat şi în care trăieşte dintotdeauna. Din acest motiv, părinţii i-au dat, pe lângă numele mucenicului Gheorghe, şi pe cel al apostolului Petru. Urmaş al unei familii de sportivi, tatăl fiind fotbalist, Ghiţă a început prin a practica voleiul la Şcoala Sportivă Sibiu, la fel ca sora sa, Sanda Deac, jucătoare de marcă în echipele Sibiului şi ale Clujului. Primul antrenor i-a fost profesorul Guşu, iar colegi de echipă i-au fost Moloşaga, Avrămuţ, fraţii Găvozdea, Moraru, ca şi colecţionarul de artă - de mai târziu - Vulcu, ori renumitul cardiolog, dr. Maniţiu - care i-a devenit un adevărat păzitor al inimii. Echipa era printre primele 3 din ţară şi, cu siguranţă, Ghiţă Deac s-ar fi putut număra printre cei mai valoroşi voleibalişti seniori, dacă nu s-ar fi lăsat sedus de atracţia pentru box, generată de medalia olimpică câştigată de colegul de serviciu al tatălui, Gheorghe Negrea.
A trecut şi pe la box
La secţia de box a Clubului Sportiv Muncitoresc l-a avut
