Trei indicatori statistici ţin treaz interesul multor milioane de oameni: creşterea locurilor de muncă, salariile şi şomajul. Şi, cu deosebire, ţin treaz interesul câtorva sute de mii de debitori ai băncilor. Sunt cei care, pierzându-şi locurile de muncă ori reducându-li-se veniturile, se poticnesc în rambursarea creditelor. După ce, înainte de criză, o bună parte a populaţiei României se obişnuise să apeleze la bănci, să ia credite şi să-şi rezolve probleme familiale.
Timp de cinci ani, din 2004 până în 2008, milioane de familii s-au împrumutat de la bănci şi şi-au cumpărat case, bunuri de folosinţă îndelungată sau de consum. Milioane de români, din veniturile curente şi din banii economisiţi, îşi acopereau cheltuielile curente, în timp ce pentru cheltuielile mari, destinate cumpărărilor de bunuri de folosinţă îndelungată, soluţia era împrumutul bancar. Dar epoca luminoasă a creditării bancare s-a încheiat deîndată ce a venit criza. A început plata luminii. Cele mai periculoase fiind restanţele de peste 90 de zile. Ele sunt adevăratele pietroaie legate de picioarele băncilor, dar şi ale clienţilor. Băncile suferă şi ele. Pentru că întreg creditul pentru care se înregistrează restanţe devine neperformant şi sunt nevoite să-l provizioneze. Iar provizioanele rup din profit. Problemele cele mai mari le au însă clienţii restanţieri, care pot fi executaţi de bănci.
Vedem, în unele dezbateri publice, cum prinde contur tentaţia de a învinui Banca Naţională pentru această stare de lucruri. Sunt voci ce repetă cu insistenţă: „Dacă BNR restricţiona creditarea n-am fi ajuns aici!”… Ciudat, dar demersul este susţinut cu mai multă înverşunare de aceleaşi voci care, în anii 2004-2008, criticau normele Băncii Naţionale privind „limitarea riscului de creditare”. Subiectul declanşase, atunci, un întreg şir de dezbateri, toate aprinse. În centrul atenţiei aflându-se
