Neuitatul Vasile Vasilache, autorul celebrului roman „Povestea cu cocoşul roşu”, rămâne a fi printre primii oameni care realmente m-au fascinat în viaţa mea, drept unul care m-a influenţat şi modelat benefic în viziunea asupra lumii, dar şi în ce priveşte evoluţia de creaţie. Atâtea şi atâtea am trăit şi pătimit împreună, şi mari bucurii, dar şi tristeţi şi dureri, astfel că aş avea de amintit aici destule întâmplări mai mult sau mai puţin nostime...
Iată una dintre ele.
Pe la începutul anilor '80, după multe demersuri şi ploconeli pe la mai marii zilelor, m-am văzut intrat în posesia unui autoturism FIAT-JIGULI (contra cost, desigur, pe bani munciţi de mine), pe care, nedispunând de garaj, dar nici de loc de parcare, l-am aciuat în curtea casei la sol, pe care, având familie numeroasă, o obţinuse, prin Uniunea Scriitorilor, Vasile Vasilache.
Într-una din zile îmi zice Vasile:
-- Măi Volodea, măi, hai să mă duci la Condriţa!
Avea dumnealui cumpărată acolo, drept un fel de vilă, o câsuţă joasă, veche, dar cu un pridvor-galerie în faţă, adică prispă cu stâlpi ca să aducă, vorba vine, a conac boieresc...
-- Mergem, Vasile, dar în pauza de amiază...
Lucram la redacţia revistei „Nistru”, fiind om în slujbă, cum s-ar zice.
Vin la casa lui, urcăm în maşină, pornim, ieşim la şoseaua Chişinău-Leuşeni, cotim spre stânga şi dă-i bătăi, băiete! Timpul scurt, iar satul nu chiar aproape... Dar să vezi ghinion: în faţa noastră se pomeni a merge o „VOLGĂ” a poliţiei... pardon, pe atunci, a miliţiei rutiere. Dar merge înceeet, abia se târăşte, ca melcul! Eu ce să fac? Nu cutez a o depăşi, pentru că... Cunoscând moravurile tipilor din faţa mea, nu era mare lucru... s-o păţesc! Mă târăsc şi eu o bună bucată de drum în urma mahărilor (am văzut că erau doi în salon, tot sporovăind între e
