Se aud adesea voci „rezonabile” care, fie dintr-un post-modern simţ al relativităţii, fie din solidaritate de grup şi de generaţie, fie din antipatie faţă de unii sau alţii dintre „corifeii” demodaţi (dar „monopolişti”!) ai anti-comunismului, fie dintr-o discretă duioşie ideologică, se străduiesc să recupereze, „la rece”, „partea bună a comunismului”.

„N-a fost chiar aşa de rău cum spun unii demagogi negativişti.” Argumentele sunt cele cunoscute din arsenalul nostalgiei amnezice: s-au făcut blocuri, metrou, fabrici, nu exista şomaj, se dădeau prin sindicat bilete de odihnă la munte şi la mare etc. Prin contrast, capitalismul e, de multe ori, mai rău: avem şomaj, şosele proaste, preţuri mari şi politicienni corupţi. Se admite că regimul comunist avea şi unele „racile”, dar se amendează concentrarea injustă asupra lor, practicată de fanaticii dreptei reacţionare, conservatoare, gata să se transforme în „terorism” intelectual.

Nu voi intra într-o dezbatere falsă, la capătul căreia fiecare tabără rămîne pe poziţiile proprii cu o fermă, invulnerabilă, exasperare. Dar mă amuză să observ că, fără să-şi dea seama, partizanii judecăţii „nuanţate” asupra comunismului adoptă o viziune creştină asupra răului. Nu-i pot suspecta, cînd îi citesc, de cine ştie ce slăbiciuni pentru Evanghelie. Mai curînd, dimpotrivă. Dar iată că „gîndirea pozitivă” pe care o slujesc seamănă cu preceptistica teologală. Nu ne spun textele sacre să nu judecăm pe alţii? Nu ne spun Părinţii duhovniceşti „să nu ţinem minte răul”? Nu ni se recomandă să nu ne grăbim să aruncăm, cei dintîi, piatra? Să vedem mai întîi bîrna din ochii noştri? Unii îşi vor aminti, poate, de o legendă persană despre Iisus care, însoţit de apostoli, dă peste un cîine mort. Apostolii ocolesc scîrbiţi hoitul, aflat deja în putrefacţie. Dar Iisus le atrage atenţia asupra superbei danturi a animalului mort: trebuie, aşadar