În 7 octombrie 1950, Armata Populară din China a început ocupaţia Tibetului. În 1975, colectivizarea era terminată. Până în 1976, aproape toate cele şase mii de mănăstiri tibetane au fost distruse în întregime. Cu foarte mici perioade de liberalizare a regimului comunist, situaţia tibetanilor s-a agravat continuu, periodic declanşându-se revolte.

Comuniştii au preluat puterea în China în anul 1949. Republica Populară Chineză, proclamată de Mao Zedong la 1 octombrie 1949, nu a renunţat la pretenţiile formulate dintotdeauna de chinezi asupra Tibetului, considerându-l o provincie a sa. În acelaşi an, chinezii şi-au manifestat intenţia de „a elibera Tibetul de sub jugul imperialismului britanic.

Tibetul îşi cucerise independenţa în anul 1913, după care contactele diplomatice cu guvernele altor ţări au fost foarte puţine, excepţie făcând cele ale Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Indiei. În faţa agresiunii chineze, Tibetul s-a văzut izolat, iar încercările de restabilire în fugă a unor contacte diplomatice şi de modernizare rapidă a armatei nu au avut rezultatele scontate. India a fost singurul stat care a oferit Tibetului un ajutor nesemnificativ în armament, oferindu-se să-i pregătească militar pe tibetani. În noiembrie 1949, guvernul tibetan a trimis o scrisoare Departamentului de Stat al SUA, o copie a acestui document lui Mao şi o altă scrisoare guvernului britanic, prin care îşi declara intenţia de a se apăra „prin orice mijloace posibile” împotriva agresiunii chineze. În prima zi a anului 1950, Radio Beijing a anunţat că armata chineză va „elibera” Tibetul. La scurt timp, la Delhi, a avut loc o întâlnire între o delegaţie tibetană şi ambasadorul chinez. Acesta a lansat propunerea ca tibetanii să accepte ca ţara lor să fie considerată parte integrantă a Chinei, aceasta urmând să fie răspunzătoare de apărarea Ti