În 1989, printre sutele de scrisori de aprecieri şi încurajări la adresa revistei de science-fiction Orion, printre ai cărei redactori mă aflam şi eu, am primit şi una de la un cititor de 46 de ani, economist, director de întreprindere din Sulina. Am fost la început uimiţi, iar apoi încântaţi, să aflăm că revista noastră, în special, şi SF-ul în general, sunt apreciate şi de „oameni mari” (la propriu şi la figurat).

În general, majoritatea cititorilor revistei - cel puţin cei care ne scriau - aveau vârste cuprinse între 12 şi 25 de ani.

Cristian Ionescu – dânsul era semnatarul scrisorii – ne-a fermecat instantaneu cu erudiţia sa şi va deveni foarte rapid colaboratorul şi chiar prietenul nostru. Astfel, domnia sa a debutat în 1991, în numărul 2 al noii noastre reviste science-fiction, „467”, cu traducerea Permisul de infractor după Robert Sheckley; în aceeaşi revistă a apărut şi litera „A” din masivul său Dicţionar sintetic de literatură SF, care va apare sub formă de carte abia în 2004.

În cursul anului 1990 am avut plăcerea să-l cunosc personal pe Cristian Ionescu, care m-a invitat acasă la dânsul, la Bucureşti. Locuia într-o casă boierească, pe o stradă liniştită şi discretă, purtând numele unei comuniste decapitate de nazişti. Mai să cad pe spate când am văzut ce înseamnă locuinţa unui colecţionar pasionat: m-a poftit într-o cameră enormă, cu cei patru pereţi acoperiţi cu rafturi până în tavan, pline cu cărţi aşezate pe două şi chiar trei rânduri!

Mai erau cărţi într-o bibliotecă pe hol, şi în teancuri pe masa din sufragerie, unde am văzut împreună, la video, filmul Bunker Palace Hotel, realizat de artistul BD Enki Bilal în 1989 şi a cărui acţiune se petrecea într-o ţară fictivă, balcanică şi comunistă, cu personaje decrepite şi depăşite de evenimente.

Aşa am făcut cunoştinţă şi m-am împrietenit cu Cristian Ionescu, cel mai mare colec