Treizeci de ani sînt între momentul scrierii celor două microromane din Cutia cu bătrîni– de Andrei Oișteanu – și cel al ediției de față, a treia.

Promoții și valuri de prozatori autohtoni s-au manifestat în acest interval, iar literatura însăși a înregistrat o mutație, determinată mai întîi de ruptura de sistem din 1989, iar apoi de „exportul” de literatură română în anii ICR/Patapievici. Să mai adăugăm la acest tablou esențial colecția Ego-proză de la Polirom, care a dat o altă expunere literaturii tinere; și să ne întrebăm în ce măsură proza lui Oișteanu își mai păstrează viabilitatea după aceste electroșocuri.

Inteligența artistică a autorului a fost să adapteze stilul la problematica existențialistă desfășurată în Comisionarul. Două personaje-cheie se confruntă pe tema Sinuciderii, mînuind verbul cu dexteritate și o studiată eleganță, precum în fața unei Înalte Curți de Casație și Extincție. La final, apare surpriza, bine pregătită de prozator: „Comisionarul“ și Carol pot fi una și aceeași persoană, tăiată, ca și țigările, „cu briciul în jumătate“. Schizofrenia e, așa zicînd, tentantă, dat fiind că proza a fost scrisă la începutul celui mai oribil deceniu ceaușist, cel ultim.

În schimb, în Arhivarul,Andrei Oișteanu a ales un cu totul alt registru și regim epic. Problematizarea lasă loc culorilor tari și pastei lexicale de Ev Mediu generic și românesc. Bestialitatea este, în pagină, la ea acasă, iar agonia e descrisă minuțios, într-o colecție sui generis de orori. Legenda va fi adusă în sfera unui realism dur, greu de suportat: „Ciracii lui Zlota sfîrșiră în chinuri crunte: unul cu intestinul înfășurat pe butucul roții unei fîntîni, învîrtit cu încetul de doi jandarmi; iar celălalt, sfîrtecat pe dinăuntru de șoareci înfometați, introduși în măruntaie printr-un soi de pîlnie fixată-n anus”.

Compătimindu-i pe bravii cenzori ai Epocii d