În primul rând, doresc să spun că în ciuda cerinţei domnului Socol, aceea că niciun plătitor de taxe şi impozite să nu-i citească articolul, deşi sunt un plătitor de taxe şi impozite nu am ţinut seama de îndrumare şi i-am citit punctul de vedere extrem de politic, publicat în Ziarul Financiar săptămâna trecută (www. zf.ro/).

În al doilea rând, apreciez că părerea domnului Cristian Socol exprimă cu foarte multă convingere ideea că niciodată fiscalitatea nu se va schimba în beneficiul contribuabilului şi al statului dacă acesta din urmă îşi va însuşi mijloacele îmbrăţişate de domnul mai sus menţionat şi anume: premisa că statul este infailibil şi de neschimbat, că acesta are nevoie de resurse nelimitate, independente de disponibilităţile contribuabililor (a se vedea ce spunea şi premierul Ponta privind plata taxelor „vreau să-mi plătiţi taxe“), că statul este dincolo de orice discuţie relativă la eficienţă, că executarea unei obligaţii de către stat – rambursarea TVA - constituie un efort de aplaudat din partea statului etc.

Plata taxelor şi a impozitelor nu este un act unilateral, abstract şi necauzal al contribuabilului ci este o relaţie bilaterală care ţine seama cu predilecţie de nevoile şi de resursele contribuabililor.

Nevoile contribuabililor influenţează dimensiunile statului în termeni de resurse în sensul că statul se delimitează în mod automat şi direct în raport de nevoile particularilor şi nu în mod abstract şi autonom în raport de propriile nevoi, întrucât sănătatea, educaţia şi justiţia sunt nevoi ale contribuabililor înainte de a fi nevoi ale statului. Resursele contribuabililor sau capacitatea contributivă a acestora nu pot fi ignorate ci trebuie să fie relaţionate cu nevoile, în sensul că nimeni nu poate spera la un judecător deştept dacă nu poate să-l plătească. Or domnul Socol nu acceptă faptul că nevoile contri