„Peste tot atârnă greu/ Teama de sinceritate…”

A fost odată un om care a moştenit un cufăr de la părinţii săi. N-a fost nevoie ca părinţii lui să moară pentru a-l moşteni, ba chiar şi bunicii omului nostru erau sănătoşi tun când s-a întâmplat asta. Omul despre care vă vorbesc a ajuns moştenitor aşa, pe nesimţite. Nimeni nu i-a dat nimic în mod voluntar, şi nici el n-a furat. Pur şi simplu s-a întâmplat să moştenească pe cale naturală, aşa cum se petrec lucrurile doar în cazul anumitor boli „de familie”. Cufărul din poveste avea o proprietate magică, şi anume că oricât ai fi luat din el rămânea mereu plin. Puteai să trăieşti liniştit şi tu, şi toată familia ta, ba chiar să dai şi la prieteni, căci comorile din cufăr erau de-a dreptul contagioase.

Ei bine, în cufăr existau următoarele: nevoi, dependenţe, slăbiciuni, prostie, ignoranţă, sindromul „capra vecinului” şi altele asemenea. Era o variantă modernă sau ceva mai

realistă a cutiei Pandorei. Şi în loc de speranţă, în cufăr se afla ceva cu mult mai drăgălaş: ipocrizia. Aceasta avea proprietatea să-l facă pe om suportabil atât în ochii lui cât şi în ai celuilalt. Ipocrizia era un mecanism de apărare menit să-l cruţe pe om de tortura vederii sale în toată splendoarea. În egală măsură, toţi ceilalţi apăreau în ochii omului înarmat cu ipocrizie chiar mai jalnici decât erau în realitate. Sigur, doar puţin mai jalnici, căci limita de jos era oricum aproape atinsă.

Prietenul nostru moştenitor a pornit a scormoni bucuros prin cufărul cu minuni şi îi plăcea atât de mult încât până la urmă s-a îndesat cu totul în el, bălăcindu-se ca într-o mlaştină dezgustătoare. A petrecut ceva timp acolo, bucurându-se de plăcerile de care în general numai porcii au parte, până ce a simţit că se sufocă. Numai asta l-a făcut să iasă puţin la luminiş, să mai ia nişte aer ca să poată intra înapoi. Dar cum a ieşit din tr