Dacă e miercuri, e Luvru, pentru că miercurea ai timp mai mult la dispoziţie pentru a vizita interminabilele colecţii de artă. E doar o amăgire, pentru că nu te ţin picioarele să urci şi să cobori scări vreme de douăsprezece ore, oricât de mult ţi-ar plăcea arhitectura palatului.

Ca să ajung la Luvru, am trecut prin Place de la Concorde, dominată de obeliscul situat în centru pieţei, un mastodont de granit roz cu care vice-regele Egiptului din 1831, Muhammad Ali, a cadorisit Franţa. Nu tot ce e mare e şi frumos, dar piaţa în ansamblu şi obeliscul în particular mi-au plăcut. După două zile de bântuit prin Paris cred că aveam deja un aer de parizian, pentru că un cetăţean pe care l-am bănuit a avea origini maghrebiene m-a întrebat cum poate ajunge pe Champs Élisées. Nu fusesem niciodată pe marele bulevard, da’ ştiam de pe hartă cam pe unde vine. I-am explicat omului şi cred că respectivul a rămas cu părere foarte plăcută despre cât de amabili sunt parizienii.

Din Place de la Concorde am intrat în Grădinile Tuileries, cu siguranţă cea mai celebră, veche şi importantă grădină din Franţa, la originea căreia stă dorinţa celebrei regine Caterina de Medicis. În mod normal, ai avea nevoie de o zi întreagă pentru a bate cu pasul toate aleile grădinii şi a admira rondurile de flori, arborii, fântânile, bazinele şi mai ales sculpturile care o decorează. În faţă se vede însă clădirea Luvrului şi atracţia capului de perspectivă pe care-l reprezintă e prea mare pentru a mai lăsa timp pentru alte frumuseţi. Arunc o privire grăbită spre bazinul rotund, loc în care a fost înhumat Jean Jacques Rousseau înainte de a fi dus la Pantheon şi mă grăbesc spre clădirea cenuşie din faţă.

Venind dinspre Place de la Concorde şi Grădinile Tuileries, Luvrul te întâmpină cu deja celebra şi nu mai puţin controversata piramidă din metal şi sticlă ce stră