Ieșirea dlui Ponta împotriva „procurorilor băsiști“ de la DNA pe care i-a acuzat că fac „dosare politice“, anchetând fraudele de la referendum, a stârnit un larg ecou național și internațional. Când face prostii, premierul chiar are o oarecare anvergură. Primul critic a fost președintele: „Ponta nu dă doi bani pe angajamentele asumate, Ponta, Nițu și Cazanciuc au compromis România, Ponta s-a băgat cu bocancii în justiție de dragul lui Dragnea (de dragul sau de frica lui?), mă gândesc dacă să denunț pactul de coabitare“.

Dl Băsescu n-a mai anunțat dacă-l rupe sau nu. În fond, nu cere de mâncare și nu deranjează pe nimeni. În schimb, denunțarea lui ar fi un semnal prost în exterior. Până și dl Iliescu a considerat că „Ponta a făcut o imprudență“ din cauza tinereții. Sau din cauza educației primite în PSD. Mai copt, dl Antonescu „a lăsat faptele să se consume“ iar după consumație a pus sechestru pe dl Ponta: „ce a făcut premierul e inacceptabil“ – determinându-l pe dl Ilie Socru să observe: „ciolanul e bun, dar asumarea nu“.

Crin a ajuns însă la concluzia că, după ce a amenințat judecătorii CCR cu schimbarea, a acuzat DNA și ANI că persecută politic PNL, e cel mai îndreptățit să apere independența justiției: „cine vrea să controleze sau intimideze justiția, are în mine un adversar“ – devenind astfel propriul adversar. Încolțit din toate părțile, premierul și-a găsit alinarea în crama de la Focșani, unde „după șapte degustări s-ar putea să nu mai știu cu cine votez“ – așa că a devenit conciliant: „eu nu-i răspund lui Crin, eu vreau liniște în USL“. Gălăgia dă dureri de cap în asemenea cazuri. Cel care și-a sărit imediat în ajutor a fost chiar condamnatul mefistofelix, cerând „o nouă suspendare a președintelui care a încălcat grav Constituția vorbind cu procurorul general“ – ceea ce i s-a părut „o glumă“ dlui Antonescu: „faptul că Băsescu a dat telefon p