Îmi întrebam, sâmbătă, cititorii, pe blog, dacă ştiu că este Ziua Mondială a Profesorului. Probabil că puţini ştiau. Şi nu ştiu ce sentimente le-a stârnit chestiunea. Lor, profesorilor lor, elevilor lor... celor implicaţi şi neimplicaţi în ceea ce se cheamă educaţia în România. Ideea este ca n-am văzut multe ştiri pe tema asta. Oricum, nu atât de multe ca cele despre distracţia de sâmbătă seara a studenţilor întorşi la universităţi. Dacă spune sau nu acest lucru ceva despre cum punem problema... nu ştiu. Dar mi-am amintit o discuţie extrem de interesantă pe care am avut-o în această vară cu o elevă de liceu din SUA, care a preferat de câţiva ani compania prietenilor români din State. De ce? Aveam să aflu. Şi, mai mult decât atât, aveam să înţeleg diferenţa importantă între abordarea românească şi cea americană în ceea ce priveşte învăţământul. Şi, pentru că subiectul se încadrează în preocupările momentului, am să vă povestesc. Mică de înălţime (mă rog, ea spune că eu sunt prea înaltă :) ), cu câteva kilograme peste medie (fapt ce o ţine departe de ideea de majoretă), Alicia vorbeşte non-stop şi are acea... naturaleţe şi lipsă de inhibiţii pe care o văd rar la elevii şi studenţii români. Zâmbeşte mult şi este auto-ironică pe alocuri, dar are grijă să se pună într-o lumină favorabilă, de fiecare dată. Îmi explică, în multe cuvinte, de ce s-a împrietenit cu românii: pentru că sunt o familie (ciudat motiv, aţi crede), pentru că ştiu să păstreze secrete, muncesc mult şi te poţi baza pe ei. Dacă ar urma o facultate în România? No way! Şi iar râde. Ştie ea din poveştile românilor că aici se fac materii multe, se "toceşte" (o distrează termenul, deşi a tocit şi ea la viaţa ei) inutil şi nu-ţi garantează nimeni un job după absolvire. Nu este neapărat în căutarea unui job, nu aşa funcţionează lucrurile la ei. Însă vrea să ştie că, la un moment dat, facultatea îi oferă