Au plecat luni dimineatã pentru ultimul sut în minã, la Petrila. Acolo vor mai rãmâne vreo 570 de mineri, dar cei care au iesit ultima datã din pãmânt sunt acum fericiti. Au lucrat ani de zile sub pãmânt. Plecau zi de zi cu gândul cã intrã acolo si … cine stie? Dar a venit ziua în care au fãcut ultimul sut.
A fost luni dimineatã si la ora 12,00 erau pregãtiti sã plece acasã si sã nu se mai întoarcã în putul de intrare. Si-au predat lãmpile, marca si au pãrãsit mina. Acum nu spun decât cã au o strângere de inimã si dupã ce nu mai îmbracã salopeta pe care scrie E M Petrila, vor cãuta sã facã si altceva.
O mânã de mineri, trecuti pe listele de disponibilizãri, au iesit din schimbul I, s-au spãlat, s-au schimbat si asta a fost tot. Adicã ultimul sut sub pãmânt, locul de care îi leagã munca de o viatã. Constantin Adrian Prodan (foto), este unul dintre ei. Are vârsta de pensionare si dupã ultimul sut era fericit. „Sunt bucuros, dupã o lungã asteptare, în sfârsit, ne-am vãzut scãpati de calvarul muncii în subteran. Am ajuns sãnãtosi la pensie si sperãm sã meargã în continuare bine. În mina Petrila sunt de un an si o lunã, dar am lucrat 20 de ani la Lonea”, spune Prodan,iar Aurel Stroe, un alt disponibilizat parcã are regrete în ultima zi. „Dupã 20 de ani în minã, cu pãrere de rãu plec, cã am muncit aici o viatã. Acum ne luãm viata de la capãt si vom face altceva”, afirmã Prodan.
Au venit zi de zi la minã. Au citit de mii de ori înscrisul de pe peretele ce duce spre lãmpãrie. De fiecare datã s-au gândit la copiii lor, cãci pe perete e scris cã
familia îi asteaptã acasã. „Te astept acasã, tãticule!” e tot ce vãd ei înainte sã-si ia lampa, sau marca – acea bucatã de metal, inscriptionatã cu un numãr, pentru ca atunci când moartea vine în subteran si le sluteste chipurile obosite, sã îi recunoascã colegii si sã le ducã trupul la familiile lor, ca sã îi
