Săptămîna trecută vă povesteam despre cum vine toamna, iar copacii opresc producția de clorofilă, drept care frunzele își pierd culoarea verde. Ideea era că, pe măsură ce soarele e din ce în ce mai slăbuț, e mai costisitor pentru copac să țină pe lîngă el o coroană întreagă cu producție slabă de energie, dar cu pierderi mari de căldură prin toată suprafața frunzelor, drept care renunță la verdeață, apoi la frunzele însele, intrînd într-un soi de “hibernare”.
Bun, dar acum vin cu întrebarea: bine-bine, da’ de ce sînt frunzele taman verzi? Adică de ce verdele este o culoare reflectată, în loc să fie absorbită de către frunze? În graficul atașat, curba verde este absorbția luminii de către clorofilă: absoarbe mult albastru și ceva roșu, în timp ce curba neagră ne arată cîtă lumină de fiecare culoare găsim la nivelul mării. După cum vedeți, toată zona “verde”, abundentă în lumina solară, nu e absorbită aproape deloc de către clorofilă. Iar maxima eficiență în absorbția luminii de la soare ar însemna ca frunzele să fie negre, adică să absoarbă tot, nu să reflecte o ditamai parte din spectru, fix în mijloc!
De ce oare? Iată cea mai atractivă teorie (nu e singura!): în primul rînd, clorofila a fost inventată pentru niște alge. Pe vremea aia, mai existau niște chestii prin apă, din regnul “archaea” (sînt trei ramuri ale evoluției: archaea, eucariote și bacterii). Chestiile alea, purpurii la culoare, absorbeau masiv culoarea verde din spectrul luminii solare. Deci algele care au dezvoltat clorofila au ajuns să se descurce cu ce rămînea: albastru și roșu. În plus, apa absoarbe foarte mult tot ce nu-i albastru, imediat ce te îndepărtezi de suprafață, deci orice trăia mai jos trebuia să se descurce doar cu absorbția culorii ăsteia.
În al doilea rînd, plantele de uscat au evoluat, toate, din acea algă de demult care folosea clorofila pentru că doar culoril
