În toată literatura de specialitate se subliniază necesitatea comunicării cu propriul copil. A vorbi şi a comunica sunt lucruri diferite, iar comunicarea în sine poate fi eficientă sau mai puţin eficientă.

Este bine de ştiut că felul în care se transmite o idee este la fel de important ca ideea în sine. Comunicarea nonverbală care însoţeşte cuvintele este plina de „conţinut”: tonul, nuanţarea, gesturile, postura, privirea transmit mesaje. Aceste mesaje trebuie să fie în concordanţă cu mesajul verbal, altfel apar probleme de înţelegere şi comunicare.

Un alt lucru important pe lângă vorbire este ascultarea. Atunci când copilul transmite nişte idei, de multe ori timid şi incomplet, ele trebuie „descusute” cu diplomaţie. În spatele unor simple cuvinte se ascund, de multe ori, conţinuturi serioase pe care copilul nu ştie să le transmită, nu poate sau nu vrea.

„Cuvântul este pe jumătate al celui care vorbeşte, pe jumătate al celui care ascultă.” (Michel de Montaigne), deci succesul comunicării implică atât vorbitorul cât şi ascultătorul.

Ascultarea activă este una dintre una dintre cele mai importante metode de optimizare a comunicării, de aceea îi vom acorda atenţie individuală în articolul viitor.

Să enumerăm câteva dintre „regulile” simple, dar esenţiale, de care trebuie să ţinem cont atunci când comunicăm cu copilul:

- oferă copilului toată atenţia: priveşte-l, opreşte-te din alte activităţi, arată interes;

- foloseşte cuvinte simple şi fii convins de ceea ce spui;

- ascultă şi încurajează-l prin comentarii simple să continue, să detalieze („da”, „înţeleg” etc.);

- identifică emoţiile din spatele cuvintelor, acceptă-le şi încearcă să le înţelegi;

- evită cicăleala, critica, interpretările, ironiile, etichetările;

- asigură-ţi copilul de afecţiunea pe care i-o porţi şi dacă e cazul fă referiri la co