Tipografic majuscul, un spectacol de Gianina Cărbunariu; cu: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu; Teatrul Odeon, Bucureşti
Dintotdeauna am știut că teatrele din fostele țări comuniste au adus în spațiul public spectacole curajoase, generând un teatru politic creator de atitudine. Nu e nicio mirare deci că proiectul Vieți paralele – secolul XX prin ochii poliției secrete s-a născut la Nitra, în Slovacia, unde există un festival avangardist cu ochii pe realitățile din țările ex-comuniste. (Un altul, cu numele Eurocaz, a fost găzduit până nu demult la Zagreb, în Croația.) Și mai înainte de căderea Zidului Berlinului, în acest spațiu, ca și în altele din fosta Iugoslavie, de pildă, se îndrăznea mai mult decât era voie, ca și în Polonia, unde spiritul iconoclast mergea mână-n mână cu inovațiile de limbaj devenite istorice și, aș îndrăzni să spun, și în România, unde speța teatru politic a înflorit prin anii ’60–’70, generând chiar o dramaturgie specifică. La fel teatrul documentar cu conținut politic, ilustrat exemplar de jurnalistul Adrian Dohotaru, prin piesele sale Anchetă asupra unui tânăr care n-a făcut nimic sau Insomnie, care au dat mare bătaie de cap cenzurii, sau de Paul Cornel Chitic, care scria piese istorice dezvăluind documente incendiare, precum Schimbarea la față (despre istoria social-democrației) sau Europa aport, viu sau mort (despre revoluția din Chile). Dramaturgia europeană a cunoscut și ea anii de glorie ai teatrului politic documentar, de la Piscator și Brecht la Peter Weiss (Marat-Sade), Rolf Hohhut (Vicarul) sau Heinar Kipphardt (Cazul Oppenheimer), când teme precum războiului atomic, Holocaustul, revoluțiile sau colonialismul agitau spiritele și conștiințele lumii.
Poliția politică era însă în acea vreme o sintagmă tabu, excepție făcând teme înrudit
