Al doilea mandat arată un Obama schimbat, realist, pragmatic, mult mai puțin dispus să se lase ghidat de idealism în politica sa externă.

Într-un moment sensibil pentru Ad­mi­nis­trația sa, expus criticilor pentru modul în care a gestionat răspunsul în cazul crizei siriene, la câteva zile distanță de un sim­bolic shutdown gu­ver­na­mental, președintele Oba­ma a folosit oportunitatea discursului de acum două săptămâni ținut în fața Adu­nării Generale a ONU pen­tru a clarifica obiectivele po­liticii sale externe în Ori­en­tul Mijlociu și Nordul Afri­cii. Multe dintre nuanțele fo­losite atunci par să anun­țe o schimbare de optică, o resetare a filosofiei de securitate națională din timpul primului mandat.

Lecția „Black Hawk Down“

Generic, Administrația Obama rămâne con­secventă priorităților considerate a fi de­ci­sive în decizia americanilor de a-i oferi de două ori votul: finalizarea războaielor ex­pediționare „post 9/11“ și concentrarea re­surselor pe nation-building acasă. Acestea sunt două teme recurente, reluate aproape ritualic, în fiecare dintre discursurile în ca­re își explică rațiunea politicilor de secu­ri­tate națională. Obama pare să fie scepticul de serviciu atunci când i se recomandă op­țiunea unor intervenții militare care, din perspectiva resurselor umane și a notei de plată, se apropie de magnitudinea mi­siu­nilor de reconstrucție societală care au de­finit imaginarul operațional de după 11 sep­tembrie: Irakul și Afganistanul. Dim­po­tri­vă, este perfect împăcat să acționeze din um­bră, lăsând armele inteligente și tru­pele speciale să devină instrumentele pre­dilecte ale războiului împotriva te­ro­ris­mu­lui internațional. În acest sens, Obama pa­re să-și fi însușit temeinic una dintre lec­țiile Vietnamului: „cei care au comandat c­ina nu se mai aflau acolo când chel­ne­rul a adus nota de plată“ (în cuvintele ge­neralulu