Aproape niciun demers politic nu are în mod real în vedere interesul public, ci doar interese personale sau de grup.

A fost bine sau nu că s-a semnat pactul de coa­bi­tare dintre Traian Băsescu și Victor Ponta? Și, la ur­ma urmei, la ce a folosit, pentru că economia nu mer­ge, politic stăm cum stăm, reforma din edu­cație a fost blocată și, în general, guvernarea pare cu totul lipsită de busolă! În plus, schimbarea unor oameni cheie din structura DNA de către Tiberiu Nițu, foarte probabil la impulsul premierului, con­firmă temerile acelor voci din societatea civilă care au criticat vehement la vremea respectivă în­țe­le­gerea dintre palate în privința numirilor la vârf din justiție.

Iată un bun prilej de rebranding, și-a spus Crin An­tonescu și s-a grăbit să-l exploateze, pozând în apă­rătorul justiției independente și ridiculizând do­cu­mentul cu pricina: „e jenant, așa-numitul pact de coabitare a pus România în lumina unei țări se­mibananiere, unde nu există Constituție, legi, ale­geri democratice, ci doar înțelegeri între șefii de tri­buri“. La retorică, președintele Senatului stă bi­ne. Cu logica sunt probleme. România s-a plasat sin­gură în vara trecută într-o poziție jenantă pen­tru un membru al UE, cu concursul nemijlocit și semnificativ al liderului liberal. Pentru că acolo își are originea, în fond, acest diabolizat pact de coa­bitare.

Sigur că, în mod normal, colaborarea instituțională la vârf nu ar trebui să aibă nevoie de un astfel de ghid de operare. Pe la noi e însă altfel. Prea puțini iau în serios rigorile instituționale. La o schimbare de putere se dă totul peste cap, indiferent de ceea ce prevede legea: sunt demise consilii de ad­mi­nis­trație fără nici un motiv real, se schimbă orga­ni­grame pentru a scăpa de diferite persoane și cam toate pozițiile teoretic apolitice de funcționari pu­blici sunt populate politic. S-a votat î