Cine câştigă războiul dintre RMGC şi hipsterii din Pieţele patriei, mi se pune ostentativ această întrebare. Antagonizarea celor două tabere este o falsă problemă. Am spus-o şi am repetat-o obsesiv: dacă pierde cineva este România. Şi am să mă explic.
Acţionarii Gabriel Resources nu ies în pierdere, ba chiar în câştig, în cazul blocării legii speciale, merg la Curtea de Arbitraj. Statul român a semnat tratatele internaţionale de protejare a investiţiilor străine. Şi va despăgubi pe cei păgubiţi de moment. Naţionalizările sunt de domeniul întunericului trecutului. Cine va fi tras la răspundere pentru pierderile de bani, timp şi energie? Asta-i întrebarea.
Articolul ”Activismul de mediu - putere fără responsabilitate?” din ”The Guardian” mi-a întărit certitudinea. Joseph Zammit-Lucia explică cititorilor prestigiosului cotidian povestea împotrivirii ”Greenpeace” la Proiectul Shell din Marea Nordului ”Brent Spar”. Demontarea sondelor prin 1994 din larg, la presiunea ecologiştilor finanţaţi multă vreme de KGB, a adus mai mari prejudicii mediului decât exploatarea însăşi. Şi nimeni nu a fost tras la răspundere. Doar nu o să plătească cei care au dorit să aducă mării o valoare adăugată şi să aducă profit!
În spaţiul public există un război permanent al agendei media, agendei politicului şi agenda cetăţeanului.
Orice debutant în ştiinţele sociale ştie că agenda publică iese biruitoare doar în preajma alegerilor, singurul moment în care people-ul contează.
Companiilor li se cer planuri de responsabilitate socială, de respectare a acordurilor de mediu, de protejare a patrimoniului, în timp ce drogaţilor legaţi de lanţuri li se aplică mici corecţii administrative pentru tulburarea ordinii publice. E inegală exigenţa, păi nu?
Mi se pare un război inegal. Unii folosesc argumentele tehnice, alţii tehnicile de guerillă.
Aici e capcana în car
