Acum câteva zile, la 7 octombrie, Institutul Naţional de Statistică a făcut public cel de-al treilea comunicat („Date provizorii – 2“) privind principalul indicator sintetic al activităţii economice (PIB-ul) în trimestrul al doilea şi în primul semestru din acest an. Ce am văzut? INS-ul a confirmat creşterea din trimestrul întâi (plus 2,2 la sută) şi cea din trimestrul al doilea (1,5 la sută) ce plasează România între ţările Uniunii Europene cu cele mai bune rezultate. Ca viteză de creştere. La agricultură s-a înregistrat o valoare adăugată pozitivă: 0,2 la sută. La industrie la fel: 1,1 la sută. La servicii sunt creşteri pe toată linia. Statisticienii ne-au înfăţişat astfel un tablou promiţător al dinamicilor: contribuţiile activităţilor sectoriale la creşterea de 1,8 la sută a PIB-ului în semestrul întâi.

Dincolo de dinamici, ponderile diferitelor sectoare ale economiei româneşti în PIB (3,5 la sută agricultura; 30,2 la sută industria; 5,9 la sută construcţiile; 11,6 la sută comerţul, reparaţiile de automobile şi de articole casnice, hoteluri şi restaurante, transporturi şi telecomunicaţii; 3,1 la sută activităţi financiare şi asigurări etc.) ne arată modificările structurale în evoluţia valorii adăugate. Trei adevăruri se desprind cu precădere: 1) industria şi agricultura, care nu mai au creştere minus ca în 2012, deţin împreună o pondere de 33,7 la sută; 2) creşte semnificativ ponderea construcţiilor în PIB, ajungând la 5,9 la sută, dar cu un ritm negativ faţă de 2012 – minus 0,2 la sută; 3) serviciile deţin, în structura PIB-ului, o pondere de 47,1 la sută, faţă de 39,6 la sută cât reprezintă ponderea producţiei de bunuri fizice.

E bine, aşadar, că PIB-ul nostru a avut un ritm de 1,8 la sută. Dar nu cumva e rău că nu am obţinut un ritm de creştere şi mai mare, ca în anii 2005-2008? Răspunsul nu e chiar atât de simplu de dat.