Nu este prima criză, nu va fi nici ultima din istoria SUA. Dar este pentru prima oară după decenii că bipartizanatul politic a fost făcut ţăndări de un lider acuzat că acţionează de parcă ar fi preşedintele Partidului Democrat, nu al tuturor americanilor.
„Închiderea parţială“ a guvernului SUA, the shutdown, cum i se spune cu un aer de dramă hollywoodiană, face valuri în presă şi la televiziunile din cele patru colţuri ale lumii. Circulă scenarii apocaliptice, se vorbeşte de un posibil colaps al Americii, o nouă criză, mai ceva ca aceea din 2008. În ce-i priveşte, americanii şi-au petrecut săptămâna ca şi pe cea de dinainte: şi-au dus copiii la şcoală, şi-au câştigat pâinea cea de toate zilele, s-au dus la serviciu, la sală, s-au uitat la televizor. Cu alte cuvinte, au fost mai mult sau mai puţin reci la infarctul politic produs pe Capitol Hill, unde Camera Reprezentanţilor, controlată de republicani, a refuzat să adopte bugetul Administraţiei Obama, motiv pentru care, de la 1 octombrie, sute de mii de angajaţi la stat au fost trimişi acasă într-un soi de şomaj tehnic. Mărul discordiei: capitolul bugetar destinat finanţării copilului de suflet al lui Obama, Legea reformei asigurărilor de sănătate.
Cunoscută mult mai bine drept Obamacare, legea este piatra unghiulară a preşedinţiei lui Barack Obama. Legea este extrem de complexă și nu intrăm aici în detaliile ei. Relevant pentru discuţia de faţă este că legea presupune un efort bugetar masiv din partea guvernului federal, prin subvenţionarea asigurărilor medicale ale celor cu venituri reduse sau deloc (aţi ghicit, am numit aici o parte considerabilă a electoratului lui Obama). Legea a fost trecută cu buldozerul prin Congres cu doi ani şi ceva în urmă, Administraţia Obama profitând de majoritatea vremelnică pe care democraţii o aveau în ambele Camere. Ba mai mult, sub ameni
