Astăzi, aprope toţi colegii noştri de breaslă au căzut de acord că meseria pe care o practicăm traversează o turbulenţă fără precedent, că paradigmele presei se schimbă dramatic, cu deosebire din două motive:

apariţia şi evoluţia fulgerătoare a internetului, care a a adus un suport aproape gratuit pentru transmiterea/receptarea informaţiei, şi recenta criză economică, care a pulverizat locomotivele financiare ale massmedia, adică bugetele de publicitate ale marilor firme, şi a ridicat necesitatea reducerii drastice a costurilor.

Cu siguranţă, prin redacţiile întregii lumi vor continua să se încingă dezbateri despre extincţia printului şi adaptarea din mers a conţinutului la morganele digitalizării, despre tehnicile de supravieţuire în aceste condiţii, despre necesitatea sau inutilitatea unei legi a presei, despre autoreglementare, despre agresiunile seducătoare ale infotainmentului şi tabloidizării, despre deprofesionalizare, despre pericolele implicării sau nepăsării statului în chestiunea cu pricina. Deocamdată, nu se întrevede nici o soluţie cu virtuţi de panaceu.

Mi se pare că întreaga problematică a fost concentrată de doi confraţi, într-un dialog purtat, evident, în spaţiul virtual. Radu Preda: „Există, desigur, nevoia de informaţie a publicului, dar nu şi nevoia de informaţie din sursă autorizată”, deci nevoia de quality content . Chiar şi aşa fiind, cert este că „ presa de calitate, ca orice alt serviciu, trebuie să fie pe bani. Bani veniţi direct de la consumatorul final, în raport cu calitatea servicului prestat”. Dar mai ”există public pentru o presă profesionistă?”, se întreabă Răzvan Zamfir şi tot domnia sa răspunde: „ Evident că da. Este exact publicul acela care a dispărut din numărările ultimilor ani din print”.

Pe tot acest fond zbuciumat (şi lăsând la o parte năucitoarele sloganuri anti-presă strigate prin Piaţa Universităţii