Devenit printr-un concurs de împrejurări cel mai înfocat oponent al lui Gheorghe Nichita în Consiliul Local, Vlad Nedelcu - tânăr, 25 de ani, mama fost lider local PDL – ne prezintă faţa neghioabă a oportunismului politic, în toată splendoarea. Citiţi-i consideraţiile învăţate pe de rost ca pe-o poezie şi imaginaţi-vă cum arătau la tinereţe toţi politicienii care acum vă enervează, dar sunt prea bătrâni ca să mai scăpaţi de ei.

E tot timpul la patru ace, cu un nod gros la cravată care aproape îi sugrumă gâtul. Aşa era şi astă vară la 35 de grade, nu face niciun compromis. Poartă un costum negru care îl face să pară un student în ziua examenului şi cară după dânsul o geantă de 10 kilograme, cu mânere de piele şi cusături groase, o tortură pentru mâini. Vlad Nedelcu se chinuie 24 de ore din 24, chiar şi noaptea, când doarme în pijamaua cu imprimeuri bleu, luată de mama, să fie luat în serios, să arate ca un bărbat impunător, nu ca un băiat care încă n-are păr pe piept.

Dar bretonul lui şcolăresc strică totul, te face să-l repezi şi să-l trezeşti la realitate, iar dacă îl iei tare se înroşeşte ca un morcov, îşi umezeşte buzele cu limba şi dă în bâlbăială, uitându-şi poezia. Aerul lui retro are totuşi farmec şi un căluţ de lemn l-ar face şi mai excentric în această lume liniară. Vlad Nedelcu e un copil printre oameni mari, un cavalerist de sufragerie care ridică sabia şi strigă şirurilor de soldaţi din spate, aliniaţi pe covor cu mare migală: „La atac, vitejii mei!”.

Iartă dar nu uită

Pe mine şi pe colega mea ne-a făcut praf cu replica asta, spusă cu bărbia aplecată spre mine şi pe un ton grav, pentru a da greutate vorbelor: „Eu iert, dar nu uit!”, asta referitor la războiul lui pe viaţă şi pe moarte cu primarul Gheorghe Nichita. Eu m-am abţinut să nu icnesc, nici n-am respirat, iar partenera care nota conştiincioasă totul