”Acest tip de dicţionar prezintă elementele specifice ale unei culturi naţionale, care, în general, lipsesc din dicţionarele bilingve. În el apar, de exemplu, şi nume proprii: numele unor personalităţi istorice sau culturale, al unor instituţii culturale, precum şi al unor concepte culturale specifice.” – putem citi în Prefaţa la Dicţionarul cultural maghiar–român. Ghid de orientare în cultura maghiară cotidiană. (Sfîntu-Gheorghe, 2013).
Acest volum este, într-un fel, continuarea Dicţionarului cultural român–maghiar, apărut în 2009 şi o nouă staţie a unei iniţiative demne de atenţie.
Redactorii lui (Benő Attila şi Péntek János), precum şi colaboratorii (Bartha Katalin Ágnes, Karácsonyi Zsolt, Kötő József, Máthé Dénes, Németh Boglárka, Sárosi-Márdírosz Krisztina, Weisz Attila) au folosit ”ca model şi sursă de informare”, cum scrie aceeaşi Prefaţă, ”dicţionarele scrise de scriitorul şi traducătorul Barth István: Hungary & The Hungarians (Magyar–angol kulturális szótár) (2007); Magyar–német kulturális szótár – Ungarn Land Und Leute (2008).”
Cum se citesc cuvintele scrise în limba română? este o parte din care reiese că pronunţarea unor vocale şi consoane ”de nepronunţat” e de fapt cît se poate de simplă: de exemplu, şi românii pronunţă e cînd spun man sau ny cînd spun cognac.
În dicţionarul de faţă, al cărui text a fost corectat de Petre Străchinaru, sunt articole consacrate (se putea altfel?) vestitului ’kürtőskalács’ şi lui ’szilvás gombóc’, nemaivorbind despre celebrul ’gulyás’, despre ’Kalotaszeg’ (Ţara Călatei) şi ’Székelyföld’ (Ţinutul Secuiesc), despre ’Rubik-kocka’ (Cubul magic), despre ’Mátyás király’ (Matia Corvinul), ’Kányádi Sándor’ (unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi maghiari contemporani care a tradus mii de versuri din literatura română), despre ’Szabadság-szobor’ (Statuia Libertăţii din Arad) etc. Redactorii şi colaboratorii s-au
