Problema este că, de câţiva ani, se simte în presa noastră, în special în cea scrisă, pentru că de la televiziuni nu mai am de mult aşteptări, incultura structurală a absolvenţilor facultăţilor de jurnalism. Cu excepţiile de rigoare, aceasta este realitate. Anacolutul e un secret de stat, acordul o virtuozitate sau, atunci când se face prin atracţie, o probă de rafinament intelectual.

Am citit în ziarul „Adevărul” din week-end-ul acesta un amplu interviu luat de un tânăr jurnalist, de doar 25 de ani, scriitorului Nicolae Breban. Nu intenţionez acum să comentez nici ideile incendiare, pe alocuri radicale ale marelui romancier; nici „paranoia” sa culturală, aroganţa sa monstruoasă de a crede în mântuirea prin operă, care l-a salvat în momente de mare cumpănă. Nu e nici un secret, am scris-o de atâtea ori, încât risc să-mi plictisesc amicii (mă îndoiesc că aş avea şi altfel de cititori): cred că, aşa incomod şi plin de sine şi obsedat de propria-i operă cum pare şi chiar este, Breban mi se pare unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române, ba chiar europene. Dacă am fi avut încă vreo doi-trei Brebani, iviţi în momentele-cheie, de improvizaţie şi derută, de confuzie a valorilor, literatura noastră ar fi arătat altfel.

E însă timpul să pun punct efuziunii mele. Să trecem la amănunte. Reporterul, începător, vine, fireşte, cu întrebările pregătite de acasă. Ştie el câte ceva despre biografia marelui scriitor pe care vrea să-l ia la întrebări: că a fost prieten cu Nichita Stănescu (deşi faptul că l-a avut drept ţuţăr pe Adrian Păunescu pare să-l impresioneze mai mult); că a fost membru supleant în CC vreo doi ani; că şi-a dat demisia cu mult curaj; că s-a întors după aceea în ţară şi şi-a asumat un statut de „lepros social”; că a scris câteva cărţi, dintre care unele au apărut cu ceva probleme. E la curent şi cu faptul că i-au plăcut femeile: ba ch