Îi mulţumesc dlui Cristi Ciupercă, cel care m-a luminat într-o chestiune spinoasă şi nu m-a lăsat să mă fac de râs, ca alţii!
Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om e să cadă în plasa propagandei politice. Brusc, viaţa i se schimbă, simţurile i se modifică, percepţiile o iau razna, iar logica şi bunul simţ depun armele. Din clipa în care e arondat unei ideologii, individul nu-şi mai aparţine. Toate eforturile, toată inteligenţa (patima asta nu ţine seama de pregătire sau intelect) sunt canalizate într-o singură direcţie. Să dovedească cu orice preţ că protectorii sau protejaţii lui sunt buni, iar adversarii, nişte ticăloşi. Logica demonstraţiei suferă prima, iar încercarea spiritului critic de a măsura datele şi faptele capătă proporţiile unei trădări. Poate niciodată mai mult ca astăzi (cu excepţia anilor '50), lozinca stalinistă „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră“ nu a fost mai violentă.
Cazul pe care vi-l prezint azi e emblematic. DNA, Justiţia, Dragnea, Ponta. Sper că toată lumea şi-a format deja o părere, ca să nu încerc să conving pe nimeni de „adevărul“ meu. Să începem cu începutul: Dragnea e un rechin, cel mai puternic baron pesedist al tuturor timpurilor. Prin urmare, apariţia unui dosar îndreptat împotriva lui a fost primită cu răcnete de entuziasm, cu demonstraţii de apărare a DNA şi a procurorului Papici, cu acuze grave şi cu pâre la Înalta Poartă. Corect, veţi spune. Ba nu, am să vă spun eu. Tevatura asta îi va oferi lui Liviu Dragnea suficientă muniţie nu numai pentru a câştiga procesul, dar şi pentru a-şi întări poziţia în partid (ca şi cum ar mai fi nevoie). Dosarul şi-a început aventura pe vremea primei guvernări USL. Atât Dragnea, cât şi Ponta ştiau cine îl coace şi cui îi va fi înaintat. Aşadar, când, pe 22 septembrie a.c. mandatul lui Papici s-a încheiat, primul ministru putea, cu o seninătate dezarmantă, să-i spu
