Încă înaintea proclamării independenţei era previzibil că Transnistria va deveni o constantă problemă pentru Moldova, creată artificial de Moscova, pentru a o menţine sub directă supraveghere. Era o soluţie logică, şi o piatră uşor de legat de gâtul tânărului stat, pentru ca aerul independenţei să fie cât mai usturător.

Atârnă şi acum, precum ghiuleaua de treizeci şi şase legată de picioarele lui Edmond Dantes, când a fost aruncat în mare din castelul d’If. Chişinăul nu avea nici resursele şi nici susţinerea internaţională pentru a putea face ceva, şi nici astăzi nu vrea sa rupă lanţul de la gât, sperând naiv într-o reîntregire, de altfel fatală. Dar, la instigaţia Rusiei şi cu susţinerea laşă guvernanţilor de atunci, în 1994 Moldova, buimăcită, şi-a mai legat cu propriile mâini încă două ghiulele, Găgăuzia şi Constituţia. Şi acum, când integrarea europeană face progrese, cele trei greutăţi strâng lanţul de la gâtul Moldei, spre a nu-i permite să fugă din cuşca “vecinătăţii apropiate" a Moscovei.

Desigur, UE nu este insula Monte Cristo, cu comorile ascunse ale cardinalilor Rospigliosi şi Spada, şi nu trebuie să ne aşteptăm că în portul Giurgiuleşti va ancora miraculos “Faraonul" armatorului Morrel, dar nici pe stâncoasa şi pustia insuliţă Tiboulen nu face să rămânem.

Precum sinistrul denunţ scris cu mâna stângă de contabilul Danglars, Constituţia din 1994 riscă să dea Moldova pe mâna ambiţiosului procuror de Villefort. Decizia Adunării Populare a Găgăuziei, privind interzicerea sintagmei limba română, cât de aberantă nu ar fi, vine în perfectă concordanţă cu articolul 13 din această constituţie, deşi aceasta contravine la rându-i declaraţiei de independenţă. Ori divinzarea unei constituţii în cazul Moldovei este cel puţin incorectă. Constituţia poate fi adevărul în ultimă instanţă în cazul Franţei, care s-a constituit ca stat în vremuri î