La Camionatele Mondiale de Gimnastică desfăşurate recent în Belgia, România a reuşit să obţină o medalie de bronz, prin Larisa Iordache. Pentru unii, învăţaţi cu performanţele fetelor noastre, începând cu Nadia şi terminând cu Cătălina Ponor sau Sandra Izbaşa, pare o ruşine faptul că am ajuns să ne bucurăm chiar şi pentru atât, la o competiţie în care vin din urmă naţiuni ce nu existau pe harta gimnasticii în urmă cu 30-40 de ani.
La prima strigare, cei care privesc gimnastica doar prin prisma rezultatelor, au dreptate. România – mai ales la fete, însă regula este valabilă şi în cazul băieţilor, trece printr-o perioadă mai lungă de reconstrucţie a unei ramure sportive care de-a lungul a peste 40 de ani ne-a adus medalii cât alte zece discipline la un loc. Procesul este greoi şi extrem de dificil.
În timp ce americanii şi chinezii au de ales o echipă performantă dintre milioane de sportivi legitimaţi, la fel şi ruşii, coreenii şi japonezii, unde numărul gimnaştilor cu legitimaţie în buzunare este de ordinul sutelor de mii, la noi, baza de selecţie este doar de câteva sute. Poate chiar sub 300, dintre care gimnaşti ce se pretează la o participare europeană, mondială sau olimpică, sunt foarte puţini.
Care ar fi explicaţia acestei situaţii de-a dreptul îngrijorătoare? În primul rând, numărul tot scăzut de copii ce aleg să se îndrepte spre această disciplină. În gimnastică, chinul începe de pe la cinci-şase ani şi se opreşte pe la douăzeci şi un pic, timp în care sportivul este văduvit de cei mai frumoşi ani din viaţă, iar cei mai mulţi dintre ei rămân mereu în anonimat.
În gimnastică nu e ca în fotbal unde se învârt bani mulţi şi te alegi cu o brumă de avere după ce te laşi de sport. În gimnastică tragi ca la galere şi, de cele mai multe ori, rămâi cu amintirile unei vitrine cu diplome, cupe şi medalii.
Apoi, de vină
