Fan fiind al decedatelor locomotive cu aburi, cercetez din când în când site-urile celor împătimiți ca și mine de minunăția secolului XIX, mașina cu aburi. Așa am aflat, zilele astea, postată pe un blog, imaginea unei mașini ciudate, cu un coș imens, amintind de o mânătarcă, asemănător mocănițelor ce mai viețuiesc ici-acolo, prin cotloanele munților. Se punea întrebarea dacă a văzut vreodată cineva o astfel de arătare pe liniile CFR, unde și când. Am recunoscut-o imediat: era bătrâna 140.221, cea care, prin 1950, încă mai trudea la serviciul de manevră în Gara Ițcani. Fiind cap de serie, a rămas cu coșul de fum inițial, arhaic, stârnind motivat curiozitatea celor interesați; cu siguranță, a fost tăiată și topită de mult.

Povestea aburului se stinge; încerc să mai ațâț cât de cât jarul rămas, întorcându-mă la performanțele sclavului eliberat – aburul. Prim-responsabil de revoluţia industrială engleză, dar, în bună măsură, şi de întreg progresul tehnologic al omenirii până în pragul veacului XXI, aburul, învins, s-a retras în paşnice arii domestice. Vestita lui forţă a rămas să se exprime prin sforăitul oalei minune din bucătărie ori prin ceaţa caldă ce învăluie călcătoriile fabricilor de confecţii.

Înainte de a se deprinde cu locomotiva, românii au avut de a face cu hulpava locomobilă, care, necontenit hrănită cu snopi de paie, pufăia la ariile de treier, unde era privită cu respectul cuvenit unei culmi a tehnicii veacului. Generaţia mea a cunoscut enorma maşină cu un singur piston ce rotea alene zbaturile vapoarelor de pe Dunăre, în vreme ce fochiştii, negri până-n albul ochilor, încărcau scrâşnit lopeţile cu cărbuni, spre a le deşerta ritmic în infernul roşu al focarului. Mai toate uzinele electrice erau acţionate de maşini cu abur, ba chiar şi unele utilaje care, dacă am fi avut inspiraţia şi prevederea să le păstrăm, azi ar fi devenit nepreţuite pie