Valeriu Dogaru face parte dintre actorii care respectă şi iubeşte colegii şi, mai ales, spectatorii, pentru care a fost în stare de orice sacrificiu pe scenă, iar în interviul de mai jos, cititorii GdS pot afla istoria a 50 de ani de teatru. Pe 10 octombrie, cunoscutul actor craiovean împlineşte 75 de ani.
Ion Jianu: În acest an se împlinesc 50 de ani de când aţi absolvit IATC-ul, colegi fiindu-vă, printre alţii, Ştefan Iordache, Irina Petrescu, Emil Boroghină, Leni Pinţea (viitoare Homeag), Georgeta Luchian (viitoare Tudor). Aidoma lui Ilie Gheorghe, aţi ajuns la IATC după câţiva ani petrecuţi la catedră, ca dascăl. Este reală informaţia că aţi absolvit liceul la nici 16 ani? Cine v-a îndrumat paşii spre teatru?
Valeriu Dogaru: Ce repede trece timpul! Când eram tânăr mi se părea un an cât un secol, acum aş vrea să opresc timpul pentru că n-am făcut mare lucru din tot ceea ce mi-am dorit. Nici nu-mi vine să cred că eu am trăit în teatru şi pentru teatru o jumătate de secol!
Într-un spectacol, spuneam partenerei de scenă: „Ce repede trece timpul!“. Replica ei era: „Nu timpul trece, noi trecem!“. Într-adevăr, parcă acum „câteva zile“ eram la şcoală, pe urmă la facultate, apoi actor profesionist. Şi iată că acum sunt un om cu părul alb, trecut prin multe. Cu bucurii, cu necazuri.
M-am născut în 1938, am crescut printre ploaia de bombe. Mama a murit când nu împlinisem trei ani, tata era pe front şi, în satul dintre dealuri unde m-am născut, Cobia (judeţul Dâmboviţa), oamenii au avut grijă de mine în perioada războiului. Printre alţii, şi învăţătoarea din sat m-a luat la ea şi în fiecare zi ne duceam împreună la şcoală, ca să nu rămân singur în casă. Îmi dădea câteva coli de hârtie şi creioane colorate, iar eu, în ultima bancă a clasei, îmi făceam de lucru. Azi aşa, mâine aşa şi astfel, la nici cinci ani ai mei împliniţi, învăţătoarea din sat s-
