De ce PNL şi PSD nu au puterea să recunoacă faptul că a venit timpul să se confrunte bărbăteşte, pe faţă, unii cu alţii, aşa cum se întâmplă de când a apărut politica?

La stânga, stânga, la dreapta, dreapta! Ce mare filozofie? OK, am înţeles: USL s-a născut ca să lupte împotriva lui Traian Băsescu, potrivit unei „destăinuiri” a unui politician de vibraţie: „Vă imaginaţi ce-ar fi însemnat să luptăm, fiecare, împotriva unui sistem pus la punct de Traian Băsescu. N-am fi reuşit nici într-o sută de ani să-l dezarticulăm”. Perfect de acord. Nu vorbim despre sistem în sine; dacă a avut numai părţi rele sau or mai fi fost şi câteva bune. În esenţă, spusa e dreaptă: separat, nici PSD, nici PNL, n-ar fi sost în stare să destructureze maşinăria PDL.

USL, aşa cum s-a născut, a trimis gruparea din Modrogan în analele istorice ale patriei, capitolul „Partide politice”; l-a scurtcircuitat pe Traian Băsescu, până la naşterea pactului de coabitare; a câştigat alegerile; a schimbat trendul.

Excepţional. Iată o structură politică majoră care a realizat ceea ce şi-a propus într-o primă etapă: Băsescu e izolat la Cotroceni; postura de preşedinte nu-i conferă prea multe drepturi la intern; partidul din care provine, şi pe care s-a sprijinit aproape două mandate, e mai mult mort decât viu.

De ce, în acest moment, această alianţă împotriva naturii, a doctrinelor, a evidenţei, a istoriei, nu se aşează la masă ca să pună punct mascaradei? De ce e nevoie de tot felul de politicieni mâhniţi, care se simt obligaţi să ne facă „tur de cap”, mai exact „de creier”, plictisindu-ne cu realităţile lor paralele?! De ce suntem, noi, „obligaţi” să credem într-o structură, care a avut valabilitate punctuală – alungarea din prim-planul politicii a PDL şi îndepărtarea preşedintelui de timona executivului -, dar care acum e un amestec nociv de idei, de perspective şi, mai ales,