Apropiindu-mă de întoarcerea în țară, din când în când mă trece fiorul readaptării. Nu vreau să mă întorc într-o țară de fumători. Aici e interzis fumatul în restaurante, pe plajă și în majoritatea barurilor. Viața fără mii de fumători în preajmă chiar este de mii de ori mai frumoasă. Nu mă înțelegeți greșit, am fumat de fiecare dată când am fost la plajă, dar asta pentru că nu aveam alți oameni lângă mine. Nu-s genul care vomită când simte fum de țigară, mai mult îmi vine să vomit când simt atitudine de fumător român prin preajmă.
În Americaoamenii au simțul fumului care le iese din gură. Sunt conștienți că nu expiră aer și îi feresc pe cei din jur. Românii cred că s-au născut cu dreptul să fumeze și de multe ori par ei deranjați de nefumători. Oriunde ai fi, trebuie să-i accepți de parcă fumatul ar fi o nevoie de bază a omului.
Din anii ’60, americanii au reușit să le îndepărteze încet încet țigara de la gură cetățenilor. La noi, puținele progrese care s-au făcut, par mai mult de ochii străinilor. Nu avem voie să fumăm în tren, în lift și în sălile de operație. În rest fumătorii se pot simți, în România, confortabili ca somnul în Dunăre.
O legislație mai puternică împotriva fumătorilor ar fi greu înghițită de popor. Dar, de curând mi-am auzit prim-ministrul spunând că este important să ne exploatăm resursele țării corespunzător, chiar dacă electoratul nu este de acord. Cea mai de preț bogăție a oricărui teritoriu sunt oamenii. Fiecare cancer provocat de tutun înseamnă o scădere a resurselor umane ale țării. Iar dacă actualului guvern nu îi este frică să ia măsuri nepopulare, frumos ar fi să ne scape puțin de jugul fumătorilor.
Polemica fumatului este asemănătoare cu polemica eutanasierii câinilor. Taberele nu o să se înțeleagă niciodată, aici avem nevoie de un părinte al neamului care să ia decizia corectă. Fumătorii, ca grup, chiar sunt ma
