Viaţa politică românească este afectată de un fenomen paranormal. Într-o ţară condusă de o coaliţie care are 70% din mandatele parlamentare, cea mai tare modă politică în sezonul toamnă-iarnă este… opoziţia. Nu construcţia, nu marile politici publice, ci retorica de opoziţie. De regulă, ea înfloreşte în sezonul fierbinte al perioadelor pre-electorale. Cum numai în ultimii 6 ani am avut vreo 9 momente electorale, incluzând aici cele două referendumuri de suspendare a preşedintelui, avem o explicaţie parţială a obsesiei pentru opoziţie. Şi să nu uităm. Cu cele două scrutine de anul viitor, ajungem la 11 momente electorale în 7 ani! În teorie, frecvenţa mai mare a consultărilor electorale ar trebui să conducă la o conectare mai bună între interesul public şi rezultatele acţiunii politice. În realitate, cu cât avem mai multe campanii electorale înghesuite într-un interval scurt de timp, cu atât creşte apetitul pentru pălăvrăgeala politică şi scade disponiblitatea pentru muncă şi politici publice serioase. Dacă aruncăm o privire la scena politică a lunii octombrie 2013, constatăm o inflaţie a vocilor de opoziţie. Paradoxal, cei care sunt în postura formală de opozanţi, mă refer aici la PDL, PPDD şi UDMR, sunt cei mai puţin vizibili. Marii opozaţi sunt la putere. Primul, preşedintele în funcţie, care deţine încă pârghii importante de putere, este de vreo 3 luni cea mai puternică voce a opoziţiei. În absenţa unei opoziţii viguroase în Parlament, poate că era nevoie de o contrapondere mai puternică la guvernarea USL pentru a produce balanţa democratică de putere. Dincolo de explicaţii docte, rămâne însă o realitate. Traian Băsescu face în acest moment opoziţie, fiind totuşi un actor al puterii din România. Al doilea vector al opoziţiei, mai nou apărut în spaţiul public, dar cu ambiţii certe de a-l întrece pe Traian Băsescu este copreşedintele USL, Crin Antonescu. Creativ