Cum ajung filmele să fie filme? Teoretic e simplu: se iau un scenariu, niște camere video și o mână de actori, iar un regizor combină toate elementele astea cum crede de cuviință până când îi iese ceva. „Când se lasă seara peste București sau metabolism“, noul film al lui Corneliu Porumboiu, încearcă să ne arate că e mult mai complicat decât atât.
Te-ai aștepta de la o peliculă care prezintă ce se întâmplă în spatele camerei ca acțiunea să se petreacă chiar pe platourile de filmare. „Când se lasă seara peste București“ mută discuția în „stomacul“ regizorului și ne povestește despre cum „digeră“ el realitatea din jur ca să scoată, la final, un film. Drept urmare, nu ajungem niciodată să vedem cum se filmează, la propriu, ceva. Nici nu contează.
Ca în orice film românesc minimalist care se respectă, la prima vedere nu prea se întâmplă nimic ieșit din comun: o idilă între un regizor și o actriță care se termină la finalul filmărilor. Totul începe cu o discuție în mașină dintre cele două personaje principale ale filmului (actorii Bogdan Dumitrache și Diana Avrămuț), în care el o anunță că vrea ca să joace într-o scenă nud. Apoi, tot regizorul îi explică diferența dintre peliculă și digital și despre cum lui îi e greu să lucreze cu tehnologia nouă pentru că a fost format ca artist între limitările pe care le presupune filmarea pe pelicule (maxim 11 minute de filmare/rolă față de minim o oră, maxim cât ține hard-disk-ul pe digital). Urmează o succesiune de scene, printre care și o endoscopie, apropo, în care ajungem să înțelegem mai bine cum metabolizează regizorul realitatea din jur în arta sa.
Dacă „Polițist, adjectiv“ mă făcea să băuniesc că Porumboiu s-a apucat serios de citit filosofie, „Când se lasă seara peste București“ îmi confirmă fără de tăgadă că regizorul român are preocupări abstracte. Pe scurt, nu-i un film de popcorn, iar fiecare s
