Dosarul “Referendum – Liviu Dragnea” este foarte similar cu dosarul ”Trofeul Calității – Adrian Năstase”. În ambele cazuri vorbim de un număr consistent de învinuiți, majoritatea aflați la data comiterii faptelor în posturi publice, ale căror infracțiuni sunt îndeajuns de clare și flagrante încât să fie probate fără vreun fel de probleme. Alături de aceștia se află un înalt demnitar și lider de partid, într-o poziție de influență și autoritate asupra celorlalți învinuiți, care e acuzat de o aceeași infracțiune asimilată uneia de corupție, cea definită în articolul 13 din legea 78/2000. Articolul incriminează, citez,

”Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid (…) de a folosi influenta ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. ”

De aici însă, cazurile se despart. În ”Trofeul Calității” procurorii n-au avut nicio probă directă(!) a folosirii de către Adrian Năstase a influenței ori autorității sale asupra co-inclupaților. N-a existat vreo mărturie și cu atât mai puțin vreun înscris, înregistrare etc. care să ateste o faptă sau absența unei fapte a fostului premier care să fie asimilabilă folosirii influenței sau autorității. În schimb, în cazul respectiv, de pe urma acțiunii celor aflați sub influența și autoritatea sa, dl Năstase avusese un folos patrimonial direct și – cu excepția coinculpaților – exclusiv: bani intrați în contul propriu. Asta precum și alte circumstanțe ale cazului au dus la concluzia susținută de două complete de judecată ale ÎCCJ că Adrian Năstase se face vinovat de fapta prevăzută în articolul de lege citat mai sus.

În cazul dosarul ”Referendum” lucrurile stau foarte diferit. Dacă luăm în considerare doar validarea referendumului de demitere a președintelui, deși e clar că e un folos pentru inculpat, este unul nepatrimonial și