Am mai scris, în editorialele trecute, despre vestita clinică turcească pe care am vizitat-o săptămâna trecută. Am scris şi, iată, revin din nou. Mă obsedează. Mă obsedează tot ceea ce am văzut acolo, cu riscul de a mă suspecta, unii şi alţii, că mi-au devenit din cale afară de simpatici, aproape suspect de simpatici, urmaşii lui Baiazid. Conaţionalii lui Suleyman Magnificul...
...Am filmat o seamă de spectaculoase premiere medicale, am intervievat câteva somităţi în ale medicinei mondiale, am aflat de tratamente revoluţionare în domenii în care, până mai ieri, medicina era neputincioasă. Toate aceste lucruri ne-au făcut - pe mine şi pe cameramanul Dragoş Imireanu - să rămânem bouche-bée; însă altceva ne-a făcut să-i compătimim, odată în plus, pe sărmanii noştri românaşi care, după ce cotizează o viaţă întreagă la asigurările de sănătate, ajung să-şi târască bolile prin spitale sordide, cu medici prea puţini şi prea nemulţumiţi, cu aparatură şi tehnici depăşite, cu paturi insuficiente, cu medicamente aduse de acasă, cu un "ceva" trist care pluteşte în aer şi care-ţi îneacă şi aşa puţinele corăbii cu care intri în spital. Căci am văzut săli de operaţii precum încăperile de la NASA, în care roboţii te diagnostichează, te opererază, te tratează. Am văzut saloane de spital rivalizând cu camerele unui hotel de 5 stele, am văzut medici străluciţi, recunoscuţi în întreaga lume pentru ştiinţa lor de a alunga boli complicate, am văzut un personal medical numai zâmbet, alunecând graţios pe holuri de o curăţenie aproape nepământeană. Am văzut cantine cochete, cu iz de restaurante de lux, apoi săli de aşteptare dichisite, toalete impecabil de curate. Am auzit vorbindu-se în toate limbile Pământului, pe lângă cea a casei... Am văzut şi oameni veseli, dar şi trişti, am simţit plutind în aer, deopotrivă, disperare şi speranţă.
... După care, ieşi
