Ma intreb, din ce in ce mai des, daca nu cumva noua, romanilor, ne place starea de suzeranitate. Experimentata pe vremea otomanilor, suportata, in diverse forme, pe vremea austro-ungarilor sau a sovieticilor. Chiar si atunci cand am vrut sa o transformam in suveranitate, ea a generat autarhie si dictatura. Suzeranitatea nu isi are radacina in principal in actiunea puterilor straine ci, mai ales, in disputele politice interne, in care puteri straine erau sau sunt chemate sa arbitreze. Incercati sa recititi cartile lui C. Gane, “Trecute vieti de doamne si domnite”. Evident ca acele volume ar trebui aduse la zi.

S-au implinit 20 de ani de la aderarea Romaniei la Consiliul Europei. Putini isi mai aduc aminte de monitorizarea Romaniei, in acea perioada, in principal pe tema minoritatilor etnice, intr-o perioada in care statele federale din Europa (Iugoslavia, URSS, Cehoslovacia) se destramau. Romania a reusit, prin eforturi extraordinare, sa evite sa devina un poligon de incercare pentru confruntarile intereselor divergente ale marilor puteri dupa incheierea Razboiului Rece. Cei mai in varsta isi aduc aminte poate si de politica de “diferentiere democratica” aplicata de SUA in Europa Centrala si de est (Grupul Visegrad). Din 2003/2007, Romania este membra a NATO si a UE, are parteneriate strategice cu puterile occidentale. Am reusit oare sa obtinem beneficiile politice, strategice, economice din acest nou statut? Raspunsul meu este; nu. Nu, pentru ca, din nou, datorita unor “divergente” interne, au fost “reinstalate” mecanisme de monitorizare care blocheaza o dezvoltare accelerata a tarii sau exercitarea completa a drepturilor lor de catre romanii – membri ai comunitatii europene. Cel mai bun exemplu este accesul in Spatiul (nu si in timpul?) Shengen. Desi conditiile tehnice prevazute au fost indeplinite, sunt introduse, de fiecare data, noi conditii, pentru ca