-AA+A

Îmi îngădui această ipoteză: în trecutul nu foarte îndepărtat al vorbirii româneşti au existat, cu duiumul, adverbe şi adjective cu sufixul „iş” sau „eş”: cruciş, curmeziş, pieziş, pieptiş, ocoliş, târâş-grăpiş, pitiş, furiş, rotunziş, hoţiş, făţiş, costiş, fedeleş, fercheş etc. Unele dintre ele, în timp, s-au substantivat: măritiş, seceriş, treieriş, prundiş, tăiş, ascuţiş, povârniş, pietriş, mărunţiş, umbriş, urdiniş, luminiş, măcriş. Cred că s-ar putea scoate un mic dicţionar pe criteriul acestui sufix. Poate că, pe filiera de mai sus, ar fi scoase la lumină şi vocabule din argoul local arhaic: hamniş (om foarte lacom), titiriş (cârcotaş, mofturos, chiţibuşar). Ar fi demn de o cercetare etimologică dacă nu cumva şi unele toponimii ale comunităţilor nu provin din adverbe arhaice: Chiochiş, Vermeş, Periş, Chiraleş, Urmeniş etc. Sau unele nume proprii: Pittiş, Matiş, Rânziş, Biriş, Sabadîş. Cred că şi aici lista e bogată. Şi oare nu cumva, mai demult, „goldiş” (noi avem acum doar memoria patriotului Vasile Goldiş) însemna ceva din aur (actualul „golden”, adus din engleză pe filiera saxonă sau săsească...). E doar o ipoteză a unui nespecialist.

Apreciere: Select rating1 steluţă2 steluţe3 steluţe4 steluţe5 steluţe Votează acum! Tweet