În urmă cu vreo doi ani, olandezii se pronunţau, cu vehemenţa radicalilor de dreapta, împotriva intrării României şi Bulgariei în spaţiul fără frontiere al Europei. La acea vreme, majoritatea dintre noi consideram că hanseaticii au ceva împotriva migratorilor tuciurii, din vreme ce ne priponeau la marginea bătrânului continent. Marii noştri diplomaţi au început să ameninţe Olanda cu embargoul asupra lalelelor, cu refuzul de a mai cumpăra castraveţi traşi în folie şi cu ţinerea în vamă a TIR-urilor cu ciuperci. Ca să le dea cu flit, câţiva compatrioţi de pe la Gurile Dunării le-au „pitit” şi câteva tablouri dintr-un muzeu de artă. Ulterior, o gospodină mai grijulie le-a pus pe foc, ca să scape de „corpul delict”… Fireşte, doamna cu pri­cina nu s-a gândit nici o clipită la recuperarea pagubei şi la valorile de patrimoniu. După olandezi, au început să se împotrivească şi englezii.

Apoi, începând cu acea vară de pomină a anului trecut, nemţii s-au poziţionat în fruntea pluto­nului de cârcotaşi. Pe la colţurile Berlinului şi pe sub Poarta Brandenburg începuse deja să se vorbească nu doar de o amânare a intrării României în Schengen, ci chiar despre o excludere în toată regula din Uniunea Europeană. Franţa, sublima şi eterna noastră aliată, a început mai nou să strâmbe din nas şi să declare că pregătesc o nouă păsuire în ceea ce ne priveşte. Nici bulgarii nu ne mai suportă şi vorbesc tot mai mult despre o eventuală desprin­dere a lor din „pachetul” cu România. Pur şi simplu, bulgarii consi­deră că-i tragem înapoi şi că le blocăm intrarea în Schengen. Ce-i drept, nici noi nu ne lăsăm. „Nu le mai dăm aurul patriei de sub Roşia Montană, nu-i lăsăm să ne fure gazele de şist şi nici să ne mai construiască autostrăzi. Jus­tiţia va rămâne în mâinile popo­rului, iar şapte milioane şi jumă­- tate de compatrioţi au jurat să-i exileze din ţară pe toţi cei care s-au pus în