Nationalismul economic

Aparent, Romania pare se urmeze anumite tendinte de pe alte meridiane, unde efervescenta nationalismului economic (“resource nationalism”) revine in forta. Aspiratia de a concentra forta economica bazata pe resurse naturale in mainile unor elite politice (vezi America de Sud si Asia Centrala, inclusiv Rusia, constituite exemple pregnante), desi risca serios sa afecteze democratiile proaspete din asemenea state, reprezinta, pare-se, pana la proba contrara, un exercitiu politic destul de pragmatic si subtil al acestor guverne. Un exemplu elocvent sunt Argentina si Venezuela care, in pofida aclamarii “suverantitatii” asupra resurselor, a retragerii din mecanismele internationale de arbitraj ale Bancii Mondiale – ceea ce schimba pozitionarea in ecuatia litigiilor dintre aceste state si companiile petroliere internationale, sau al unor nationalizari circumstantiate politic, continua sa invite companiile petroliere internationale (International Oil Companies – IOC) la formarea de parteneriate pentru exploatarea hidrocarburilor. De ce pragmatic? Fiindca politicile energetice ale acestor state se bazeaza, in buna parte, pe resurse dovedite/estimate si nu probabile (vezi Centura Orinoco si bazinul de gaze din sisturi Vaca Muerta). De ce subtil? In pofida discursurilor nationaliste si, pe ici pe colo, a unor nationalizari urmate de reconsiderari de pozitie, in ultima instanta, se dovedeste ca punerea in valoare a resurselor energetice in aceste state se realizeaza tot cu sprijinul companiilor petroliere internationale, indiferent de regimul juridic ales pentru aceste cooperari (licentiere sau impartire a productiei-“production sharing”). De ce acest deznodamant? Pentru simplul si vesnicul motiv ca IOC sunt singurele ce detin capacitatea tehnologica si financiara pentru a suporta riscurile asociate exploatarii resurselor de hidrocarburi.

Am spus