Chiar în ziua când apare acest articol, se anunţă laureatul Nobel pentru literatură. Presa (românească şi internaţională) vorbeşte din nou despre şansele lui Mircea Cărtărescu. Iar The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences a publicat lista celor 76 de filme care concurează la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Printre ele, şi Poziţia copilului.

Ar trebui să ne bucurăm enorm că reprezentanţi ai culturii române se află deja acolo, sus, în aerul rarefiat al marilor performanţe artistice. Ar trebui să vuiască presa despre asta, iar opinia publică ar trebui să-şi stăpânească un pic pasiunea bolnăvicioasă cu care urmăreşte declaraţiile de doi bani ale politicienilor ori aventurile prosteşti ale “vedetelor”. În “agenda” politicienilor ar trebui să apară, printre atâtea eşecuri despre care trăncăne de ani întregi (cu autostrăzile, cu reforma spitalelor, cu relansarea economică etc., etc.), şi un ceas de răgaz pentru a observa această realitate imposibil de negat: România capătă o altă faţă în lume prin cultură, prin performanţe intelectuale. Prin urmare, ar trebui neîntârziat găsite şi aplicate acele politici publice care să susţină performanţa în cultură, în educaţie, în creativitate. Şi ar trebui reconsiderat statutul social al artiştilor, al creatorilor de orice fel, al celor care înnobilează şi umanizează, prin ideile şi prezenţa lor, o societate tristă şi dezorientată, în care se clamează tot timpul “avem nevoie de repere!”, dar zi de zi adevăratele repere sunt marginalizate, batjocorite sau, în “cel mai bun” caz, ignorate.

Ar trebui să ne bucurăm enorm dintr-un motiv foarte simplu, bazat pe fapte: din punct de vedere cultural, prin câţiva reprezentanţi de calibru, suntem deja în “lumea bună”. Festivalul Enescu (care a costat mult, mult mai puţin decât orice gaură neagră din economie) a plasat România pe orbita lumii: nu e deloc puţin ca mari muz