Eu: Mai concret ar fi aşa: ca puncte de reper pot să-ţi dau următoarele: stejarul, bătrânul stejar care stă sus în colţul pădurii, dinspre asfinţit. Iar până la el este banca dintr-o... dintr-o bârnă fixată în scoabe pe două suporturi, pe care mă aşez deobicei. Şi nu e departe de stejar, la vreo zece cinşpe metri. De acolo începe itinerarul meu. Deci, de la bancă. Deci, trec pe sub stejar, fac ocolul tulpinii lui bătrâne, după care cobor în vale la barajul Lacului Doi, dar nu pe cărare şi nu pe aleea asfaltată, ci prin desiş, pe acolo unde murmură pârâiaşul. Merg o bucată de timp de-a lungul pârâiaşului ca să ascult susurul apei, după care, în locul cel mai retras, într-un hăţiş, trec peste pârâiaş, pe-o tulpină prăvălită peste el, balansând păşesc de cealaltă parte, de-acolo o iau în sus, oblic, spre creasta muntelui...
Tu: Care: munte, stimabile? Unde-ai văzut munte în Zona Lacurilor?
Eu: Eu îi spun munte, deşi nu este decât un deal...
Tu: Care: deal, stimabile? Nu este nici un deal aicea.
Eu: Da, nu este deal, este numai o colină. O colină, ştiu eu? poate nici suta de metri înălţime nu are. Are vreo treizeci, patruzeci de metri, dacă iai de la nivelul apei din Lac – ar fi ele vreo 30. Acolo, sus, pe colină, este un loc nalt, de pe care se vede întreaga metropolă – şi spre apus şi spre sud, şi spre nord, şi spre răsărit. Acolo unde mă opresc să-mi întorc privirea spre depărtări, iar furnicarul de oraş rămâne jos, ca deobicei, sub o pâclă, nevăzut. Aşa este această metropolă, plină de gaze de eşapament, de tot felul de aburi nocivi, gaze nocive, şi acolo dispare, în pâcla aceea, ca într-o apă a uitării.
Tu: Poetică, o poetică imagine. Şi de acolo, de sus, încotro o iai?
Eu: O iau tot spre Nord, spre Lacul al Doilea. Trec pe sus şi cobor spre coada Lacului al Doilea unde iarna, pe o limbă de apă
