LA VIE EN MOV
Îmi place din ce în ce mai mult de Băsescu. Abia aştept să se facă seară ca să-l văd iar la televizor, să-i aud vocea lui răguşit-inconfundabilă, uneori suferind de o subtilă dislalie, care-i sporeşte farmecul. Prefer să-l ascult, nu să-l văd, pentru că nu am înţeles nici acum, după, iată, nouă ani de prezenţă continuă în viaţa mea, în care dintre ochii dumnealui să mă uit. Zilele trecute l-am auzit spunând că el nu iese din politică decât cu picioarele-nainte şi m-a cuprins panica doar imaginându-mi că s-ar putea să nu-l mai văd niciodată. Brrr. Asta nu.
Intensa activitate mediatică a preşedintelui îmi creează reflexe pavloviene: se face şase, şase şi ceva, poc, încetez orice activitate şi mă duc să-l caut în teve. E un star. E aproape un star rock îmbrăcat la costum. Are o sălbăticiune ciudată. Îmi pare rău că şi-a tuns fâşia aia de păr care-i traversa capul cum traversează un transatlantic... ăăăă... Atlanticul. Mi-l imaginez în faţa oglinzii, repetându-şi discursul pe ziua în curs. “Buuuuuun... Astăzi despre ce mai vorbim? Despre pactul de coabitare. Perfect. Să nu uit să mă gândesc la următoarea temă, pentru emisiunea de mâine, iar sâmbătă seara să-mi fac o agendă pentru săptămâna care urmează. Să nu mă prindă agenda de lucru descoperit la subiecte!”.
Mie mi-a părut rău când a zis că nu iese din politică decât cu picioarele înainte. Aşa, mi-am dat seama ce om perfect pentru o carieră în televiziune a pierdut, nu-i aşa, peizajul-mediadig-românezg. La cât de mult îi place să apară, mi-l şi imaginam într-o emisiune culinară, cu şorţul pus peste autfitul de patru ace, cu o pălărie d-aia sau cum îi zice, de bucătar pe cap, cu un polonic într-o mână şi o lingură de lemn în cealaltă, agitându-se cu sens în faţa unei cratiţe din care ies aburii unei ciorbe obscure. Îl şi vedeam prezentând la televizor argumentele fabuloase pentru
