Când vezi şi auzi gâlceava dintre preşedintele şi premierul României, îţi vin în minte doi copii obraznci, care s-au zbenguit, au spart un geam şi se pârăsc unul pe altul la părinţi, în cazul de faţă la poporul telespectator.

Tot aşa, ca un părinte de modă veche, nu te ţin nervii să cercetezi care dintre ei a început primul şi îţi vine să-i baţi pe amândoi, să se liniştească. Dacă îi dai dreptate unuia, acesta se face şi mai obraznic, iar cel învinuit se dă cu curul de pământ, ţipă ca din gură de şarpe şi îţi înşiră toate prostiile pe care le-a făcut cel căruia i-ai ţinut partea. Aşa că nu merge cu binişorul, mai ales că amândoi răzgâiaţii nu ştiu de vorbă bună, ei înşişi folosind un limbaj învăţat, parcă, prin porturi rău famate sau pe sub poduri, în orele în care chiuleau de la şcoală.

Ce să le spui, cum să-i convingi să nu-şi mai tragă şuturi unul celuilalt, să pună mână de la mână şi să repare geamul spart, pe unde ne trage curentul. Nu, ei au o idee fixă, să arate cât de prost şi de ticălos este celălalt. Şi preferă să spargă toate geamurile din jur, decât să facă vreun pas spre conciliere.

În sfârşit, ştim că politica e curbă şi ceea ce astăzi pare un uragan sau un război, mâine se poate dovedi o furtună într-un pahar ori o hârjoneală de copii. Deşi, tonul intervenţiei de ieri a preşedintelui a fost apocaliptic, în subtext se înţelege că pactul de coabitare n-a fost rupt, ci este fluturat, ameninţător şi periodic, în public, cum că azi, mâine, va fi desfiinţat şi se lasă haosul politic peste România.

Cum spuneam, nu am nici nervi şi nici dorinţă să fac o analiză, ca să stabilesc care dintre cei doi a călcat în picioare pactul, cine a încălecat primul pe justiţie şi a tras-o de codiţe. În fapt, cred eu, fiecăruia îi pasă ca pactul de coabitare să mai existe, formal, şi trag de el până în apropierea momentului în care p