Într-un text recent („Scăderea cheltuielilor publice invită o nouă recesiune“, 30 sept.) am argumentat că onorarea datoriilor externe din economii la bugetul public poate reintroduce PIB-ul în teritoriu negativ în condiţiile în care creşterea se bizuie numai pe exporturi (facem abstracţie de aportul agriculturii). Aceasta, întrucât ar echivala, ca impact, cu export de capital într-o economie ce nu produce surplusuri (deşi cineva ar putea semnala contul curent pozitiv al balanţei de plăţi în 2013). Am mai afirmat că un astfel de efect ar fi atenuat de o absorbţie crescută de fonduri europene şi posibile investiţii făcute de firme străine în România. Reacţii la textul menţionat au fost de genul „orice sumă care diminuează datoria externă este un câştig pentru libertatea economică“, pentru eliberarea de „creanţieri“; sau reducerea cheltuielilor publice, dimpotrivă, ar ajuta resuscitarea economiei. În fine, că asistenţa externă din 2008/2009 a fost motivată prin evitarea recesiunii, ceea ce nu a reuşit să facă (deci îndatorarea ţării ar fi fost inutilă).

Este bine ca o ţară să nu aibă o datorie mare. Dar este mai mult decât simplist să gândeşti că reducerea stocului de datorie externă trebuie să se facă oricum. Vreau să spun că există întotdeauna cerinţa raţională de a optimiza o strategie de onorare a plăţilor externe. Iar aceasta înseamnă şi reeşalonări de plăţi. România a reuşit să stabilizeze cât de cât nivelul datoriei publice (ce include pe cea extermă). Esenţial acum este ca acest nivel să nu mai crească (ca pondere în PIB), eventual să scadă şi onorarea scadenţelor să nu pună presiune excesivă pe bugetul public. Fac această afirmaţie fiindcă într-o economie în care cheltuielile private lâncezesc (preferinţa pentru lichiditate este mare, există teamă, credit bancar precar etc.) cheltuielile publice au rolul de a sprijini cererea agregată. Iar da